„Este un bărbat cu o înfăţişare nobilă şi trăsături atât de frumoase şi care  exprimă atâta maiestuozitate, încât oricine Îl vede nu poate să nu Îl admire. Are părul de culoarea castanei coapte, iar de la nivelul urechilor până la umeri culoarea devine cea a pământului, doar că foarte strălucitoare. Îl poartă despărţit de la mijlocul frunţii, însă după obiceiul nazarieneilor“.

„Fruntea dreaptă şi senină, chipul fără urmă de riduri sau pete, cu o uşoară nuanţă de bronz. Nările şi buzele fără cusur. Barba la fel de deasă ca şi părul, nu prea lungă şi despărţită la mijloc. Ochii Săi serioşi te înfioară. Sunt ca razele soarelui, iar strălucirea lor nu îţi permite să I te uiţi drept în faţă.

”Neagu Djuvara ne-a învățat să gândim, să refuzăm produse culturale preambalate ce lenevesc mintea și înlesnesc manipularea.”

”Limba de lemn” am folosit-o mai toți. Am practicat-o și am ascultat-o ani de zile, ca parte din universul nostru cotidian. Și brusc, după 1990, au început să se audă și alte voci, răspicate, cuceritoare, cu un simț al limbii – această minunată unealtă de comunicare – încât părea că ne trezeam dintr-un somn adânc, bântuit de vise apăsătoare. Între acești mesageri ai normalității, Neagu Djuvara ocupă un loc aparte.