Pseudo - apocrife

Sistemul nostru nervos (cerebral) e în aşa fel organizat încât să perceapă numai un spaţiu tridimensional (euclidian), adică un spaţiu metric izomorf: o axă orizontală (o reţea neuronală) ce leagă cele două urechi – una verticală (jumătate) care pleacă de la rădăcina nasului „căzând” pe orizontală şi cealaltă jumătate verticală care coboară din vertex (creştetul capului) tot pe orizontală. Prima verticală e mai în spate, cealaltă mai în faţă. Acestea formează o „cruce” în creierul uman (după C. Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute). Verticala şi orizontala lucrurilor sau – teologic vorbind – crucea ca structură (inimă) a realului, „înfiptă” în creştetul capului şi revelată în omul-cruce, în Iisus...

„Încă ne rugăm pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice” (alineat din ectenia mare la slujbele bisericeşti). Ce este acest „văzduh”? (din slavonă, „aer”, „atmosferă” – după cum traduc toate dicţionarele). Sublim cuvânt, având un conţinut poetic şi mistic, izvorând din mens-ul tradiţional-religios, dintr-un limbaj al arhetipurilor inconştientului colectiv (C.Gustav Jung).

În niciun caz nu înseamnă „aer”, „atmosferă” (termeni moderni, ştiinţifici), că pe aceştia îi cunoaştem şi ştim despre ce vorbim, dar cuvântul „văzduh” e altceva: e locaşul celor nevăzute, un câmp al energiilor mistice, un fel de auroră boreală a duhului, nor şi lumină cosmică. Văz-duh! Termenul ca atare ar trebui propus comisiei lingvistice UNESCO, ca un giuvaier rarisim al limbii române păstrat intact doar de Biserică în înţelesul său propriu şi folosit pe alocuri ca metaforă poetică.

Nu ştiu care faptă, gest, cuvânt, împrejurare mi-ar putea da un „certificat de identitate”. Nimeni nu poate pune mâna pe mine, confiscându-mă într-o imagine, în ceva fix; poate numai într-o amintire... Nici eu nu încerc să mă ating prea mult de mine, de aceea chiar pentru mine însumi mi-am devenit un vis şi o amintire.

Sunt un nostalgic incurabil. Novalis spunea că „filosofia e la drept vorbind nostalgie, un imbold de a te simţi pretutindeni acasă”. Dar acasă e un drum spre „casă”, e mai mult o predispoziţie spre locul numit „casă”. A fi acasă presupune întoarcerea, revenirea de ordin interior a eu-lui la sine, a omului exterior spre omul interior; e întoarcerea în patrie a celui care a ales calea exilului, o în-patriere a celui ex-patriat. E nostalgie. Modernitatea a pierdut, printre altele, şi acest sentiment profund al nostalgiei, are alte nostalgii. Azi, omul modern e pretutindeni, dar nu acasă. Imposibila reîntoarcere acasă a omului contemporan?