P. Florenski: „poţi să devii catolic sau protestant cu ajutorul cărţilor fără vreun contact cu viaţa, rămânând în propriul cabinet. Dar ca să devii ortodox trebuie să te scufunzi cu totul în însăşi stihia Ortodoxiei, trebuie să trăieşti ortodoxia, altă cale nu există”. Deci: „ca să devii ortodox”. Simplul fapt că te declari că eşti ortodox nu înseamnă mare lucru. Stihia Ortodoxiei este Taina Sfântului Botez – de fapt stihiile ... adică Sfintele Taine.
„Să trăieşti Ortodoxia”, să o simţi pe dinăuntru, dincolo de ce-ai învăţat, de ce ştii, de ce citeşti: să respiri în duhul ei, căci Ortodoxia nu-i literă, ci viaţă; nu-i o schemă de gândire, ci cugetare smerită; nu-i sentimentalism impresionist, ci înfiorare a întregii simţiri; nu-i voluntarism, ci tăierea împrejur a voinţei. E gândire dreaptă, simţire dreaptă, voinţă dreaptă. E dreapta credinţă întrucât e dreptmăritoare.
citește articolul
Mă trece un fior de gheaţă când aud „e un preot credincios!”, mă pune pe gânduri... E adevărat că Biserica inspiră cea mai mare încredere – nădejde, aşspune – luată ca instituţie între alte instituţii (parlament, justiţie, executiv, etc.), dar de ce în sondaje nu se pune şi întrebarea: „câtă încredere aveţi în slujitorii ei” (de la patriarh, episcopi până la preotul de la ţară sau de la oraş)?. Să vedeţi disproporţie! Să nu ne ascundem după statistici... De ce adevărul ne dezamăgeşte? Pentru că minciuna e divină! aşa cum spunea nebunul de Nietzsche...
”Și diavolul crede, dar nu ascultă!”
E mai uşor să crezi decât să faci ascultare. Ascultarea e verificarea credinţei; neascultarea e aproape o formă de necredinţă. Iată, şi diavolul crede, dar nu ascultă; el face o neascultare în sine, şi prin om, (căci se foloseşte de voinţa omului, de faptul că omul este liber) diavolul îl atacă pe om în chiar inima fiinţei sale, în libertate şi nu se sfieşte să-l declare, chiar el, „liber”, pentru că are nevoie de libertatea lui pe care încearcă să o orienteze pe făgaşul neascultării, nesupunerii, şoptindu-i la ureche: cu cât eşti mai neascultător, cu atât eşti mai liber. Ascultarea? Te reduce, te închide, te complexează, te anulează, neascultarea dimpotrivă te eliberează, te individualizează, îţi dă personalitate; în neascultare multe „adevăruri” vei descoperi despre tine; chiar libertăţile tale”. „Au acolo pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29)? Nu-i asculta. „Dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15,19)? Nu te supune. „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...” (Luca 10,16)? Nu-i crede. Libertatea şi adevărul e în „tine”, nu în texte (vezi tantrismul lui Osho). Iată un altfel de izvor al libertăţii; neascultarea ca „temei” al adevărului despre tine însuţi, omul aflat la intersecţia dintre neascultare (fiul risipitor) şi cuminţenie (fratele de acasă).
citește articolul
Va veni vremea, şi acum este, când bunul simţ, dreapta judecată, şi acea regulă de aur (antică) a măsurii în toate, vor fi considerate nişte prejudecăţi ale legii morale nescrise, sau şi mai rău, ca aspecte patologice ale conduitei şi comportamentului uman în societate. În schimb, ticăloşia, nesimţirea, flecăreala şi şmecheria vor fi considerate drept reguli de viaţă într-o lume bazată pe principiul „homo homini lupus”. Acumulate în timp, de atâtea şi atâtea generaţii, acestea tind să devină endemice. Altădată erau puse la stâlpul infamiei, sancţionate sever atât de „gura satului” (expresie a eticului tradiţional), cât şi de dreptatea crudă a justiţiei timpului. Nimic din toate acestea, astăzi, n-a mai rămas în picioare. Nimeni nu mai ţine cont de nimic (lege, morală, etc), fiecare e lăsat să se descurce „driblând” şi una şi alta: şi legea şi bunul simţ... Nu merită să mai trăieşti în această lume ca un complice al ei. Trăieşte în lumea ta în care speri că vei găsi prietenia şi dragostea.
În esenţa ei, fiinţa umană e unitară sub raportul complexităţii ei psihico-fizice. Sufletul şi trupul alcătuiesc un tot, un întreg. Sufletul e factorul informator, iar trupul este efectul acestei in-formări. Sufletul e principiul activ, el imprimă, organizează şi orientează activitatea trupului, dar trupul influenţează sufletul. Sufletul e un fel de programator, de arhitect al trupului, trupul însă nu este o simplă materie organizată, ca şi cum ar fi o piatră modelată. Raţiunea trupului nu e contrară raţiunii sufletului. Trupul îşi are propriile disponibilităţi latente care se cer activate. Fără suflet, trupul ar rămâne numai la nivelul bio-fizicului, iar un suflet fără trup n-ar mai semăna cu un om, ci cu un înger. Şi animalele şi plantele sunt purtătoare de viaţă, dar n-au suflet. Ele nu sunt conştiente de trupul lor, adică nu şi-l pot obiectiva; au instincte, senzaţii de foame, sete, conservare. Pe nici un animal sau plantă nu le chinuie setea de absolut pentru că, nefiind persoane, le lipseşte sentimentul metafizic al transcendenţei, nu ştiu de Dumnezeu. Ele există pur şi simplu. „Limbajul” lor e altul, „legile” lor sunt altele, de aceea nici nu le judecă nimeni, se „judecă” ele între ele. În comparaţie cu omul, animalul e instinct nevinovat, în comparaţie cu animalul, omul e raţiune vinovată.
