Cu cât înaintezi în cunoaştere, cu atât te minunezi de frumuseţea creaţiei.
Milostenia, virtutea care ne apropie cel mai mult de divinitate şi pe care trebuie să o cultivăm toată viaţa, are etape de manifestare diferite: "Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești."(Părintele Arsenie Boca)
„Ştiinţa începe să părăsească teoria hazardului şi să bată la porţile Raţiunii transcendente.” ( J. Guitton)
În cadrul cunoașterii, știința și religia sunt unite în descoperirea adevărului, ca doi plămâni prin care un organism sănătos respiră.
Intrând prin dreptunghiul ferestrei, lumina asfinţitului înroşeşte totul în jur, invitându-ne parcă să privim spectacolul naturii. Soarele roşu, rotund, fără raze dispare încet, alunecând în spatele munţilor şi lăsând în urmă o lumină ireală, ca-n tablourile religioase, în care pătrundem ca-ntr-o catedrală şi, în care, alături de vocile omeneşti, parcă se aud şi coruri de îngeri.
„Ochiul necredinciosului”, spunea Sfântul Nectarie din Eghina, nu află „nimic altceva în Creaţie decât natura care lucrează. Chipul strălucitor al Ziditorului divin şi frumuseţea nemăsurată a acestui chip îi rămân ascunse şi necercetate. Mintea nu i se poate ridica deasupra lumii văzute şi nu poate trece dincolo de hotarele lumii sensibile”. Plecând de la comentariul Sfântului Nectarie despre „ochiul credinciosului şi al necredinciosului”, Preotul Constantin Necula adaugă următoarele, accentuând bucuria pe care o încearcă credinciosul: „Cuprins de vederea frumuseţilor celor naturale, sufletul credinciosului creşte în a vedea pe cele supranaturale, bucurându-se să citească printre rânduri cartea naturii.”
„Va fi bine, Doamne, ajută!”
31 decembrie. Sfârşit şi început de an. Spunem bun venit noului an, la întâlnirea căruia, ne învăluie un amestec oarecum confuz de sentimente, cu arome de brad şi şampanie. Se detaşează, ca un stindard, sentimentul încrederii: „Va fi bine, Doamne, ajută!” Ne vin repede în minte formulări livreşti, descrieri, citate din texte fundamentale la cumpăna dintre ani, făcând apel la cultura fiecăruia dintre noi. Din nou, între „viaţă şi cărţi”!
A trăi în stare de penibilitate este un exercițiu care se învață prin aplicarea constantă a ignoranței. Iar ignoranța se exersează, la rândul ei, prin efortul cotidian de a nu mai reflecta. Urmarea este mai mult decât evidentă. Mass-media, cu mici excepții, este vectorul care influențează tendința spre non-reflecție, manipulând gândirea, acolo unde ea abia mai respiră. Într-un fel, tinde să convertească masele spre propriul său mesaj deja gol de conținut. Și mesajul ei, cu fiecare ocazie, este critica creștinismului, pentru cele mai neînsemnate amănunte, pentru cazuri disparate, pentru scenarii hilare. Pentru detalii lipsite de substanță, această instituție se leagă de instituția Bisericii ori de câte ori i se prezintă ocazia. Ca o confirmare că maniera ei de a chestiona realitatea este parcelară. Plecând de la secvențe disparate, vânate în cotidian, mass-media construiește o pseudo-realitate globală, dând expresie forțată unei inexistențe dinspre încrâncenarea de a dizolva. Critica la care este supusă Biserica înăuntrul acestei pseudo-realități flotante construită din cuvinte goale care vor să pună în evidență o lume, depășește, uneori, orice doză de normalitate.
