Credință și știință

Introducere la situație

Manifestarea unei credințe, substanțial atașată valorilor, nu depinde de capacitatea de inhibare a voinței de a te opune la ceea ce o contrazice, ci de conștienta ei controlare în plan vizibil, demonstrând celui căruia i te adresezi că modelul critic, generând, uneori, agresivitate, variabil practicat și circumstanțiat până la absurd, poate fi stăpânit dinspre un set de valori. Una dintre valorile care generează coeziune la nivel interior este aceea a credinței într-un Absolut personal. Nu suntem specimene antrenate să ne exersăm pe teritoriul experimentelor sociale, ci ființe în mișcare continuă utilizând spațiul voinței ca singurul activator al valorilor în care credem. Chiar răspunsul la o provocare, dacă este dat în raport cu acest set de valori interioare, de la care nu abdică nici o ființă care crede în ele, sfârșește, până la urmă, într-o lecție de umanism. Această lecție este realmente vizibilă în raportul pe care-l întreține credința într-un Dumnezeu cu ateismul.

“Transformarea corpurilor în lumină şi a luminii în corpuri este cu totul conform cu mersul naturii”. (Isaac Newton)

De curând, călătorind în spaţii mediteraneene, spaţii nostalgic în toamnă, anotimp al nostalgiei prin excelenţă, am probat încă o dată ceea ce Părintele Teofil spunea atât de poetic într-una din conferinţele sale către tineri: „ De nicăieri de unde am fost vreodată, nu plecăm de tot. Ducem cu noi tot ce ne-a fost spre bucurie. Ducem pe oameni în sufletul nostru şi dacă nu ne despărţim nici de ei morţi, ci îi purtăm în suflet pe mai departe, cum să ne despărţim de cei vii? Aşa-i făcut sufletul omenesc, să cuprindă în el şi să nu se mai poată despărţi de cei pe care-i cuprinde. Mergem cu ei cu tot şi rămânem şi după ce plecăm. Şi toate acestea sunt cu putinţă pentru că suntem în atmosfera de iubire pe care o avem realizată prin credinţa noastră, credinţa noastră care-i lucrătoare de iubire”.

În plin august torid, sfântul radia o răcoare mistică pe care o puteai simţi aproape trupeşte.

Pentru conștiința ortodoxă, Sfântul Nectarie a devenit deja un nume sinonim cu minunea. Despre el s-a vorbit și se vorbește constant, ca semn al prețuirii de care se bucură în spațiul creștinismului ortodox. Până într-acolo încât uzajul de a da mărturie despre minunile sale sau despre bucuriile resimțite de către cei care au avut privilegiul de  a-i fi în preajmă apare aproape mai important decât faptul de a vorbi despre viața sa!