Nădejdea tuturor marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare, departe, Dumnezeul nostru, Care ai rânduit prin Legea cea veche și prin cea nouă aceste zile de post la care ne-ai învrednicit să ajungem, de la Tine cerem și Ție ne rugăm: întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim cu înțelepciune, spre slava numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păcatelor noastre, pentru omorârea patimilor și stârpirea a tot păcatul, ca prin pocăință împreună cu Tine răstignindu-ne și îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte și să petrecem cu bună plăcere înaintea Ta în toate zilele noastre. Că Ție Ți se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă Îți înălțăm, deopotrivă și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului, bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Odată, avva Agathon călătorea împreună cu ucenicii săi. Unul dintre ei a găsit o păstaie verde pe drum și-i zice bătrânului: „Părinte, poruncești s-o iau?”. Bătrânul s-a uitat lung și cu mirare la el și-l întreabă: „Tu ai pus-o acolo?”. „Nu”, răspunde fratele. Bătrânul: „Atunci cum vrei să iei ce n-ai pus?”
***
citește articolul
Odată, avva Xantihias s-a dus de la Sketis la Terenuti. Gazdele unde a tras l-au servit cu puțin vin, ca să se mai întremeze de osteneala ascezei. Auzind de venirea lui, oamenii i-au adus un îndrăcit, dar demonul a început să-l înjure pe bătrân zicând: „La acest bețiv m-ați adus?”. La început bătrânul nu voia să-l alunge, dar auzind insulta i-a zis: „Cred, în Hristos, că nu voi termina paharul acesta până nu ieși afară”. Când bătrânul a început să bea, demonul a urlat: „Mă arzi, mă arzi” și, înainte de goli paharul, a ieșit din om prin harul lui Hristos.
Avva Ioan cel Pitic povestea unui frate, despre sufletul care vrea să se pocăiască: „Într-un oraș era o desfrânată oacheșă cu mulți ibovnici. Odată a venit la ea un mare dregător și i-a zis: «Promite-mi că vei fi cuminte și eu te iau de nevastă». Ea a promis. Atunci el a luat-o și a dus-o acasă. Dar ibovnicii ei o căutau zicând: «Dregătorul cutare a dus-o la el acasă. Dacă mergem acolo și el prinde de veste, o pățim. Haideți să mergem în spatele casei și să fluierăm. Ea va recunoaște fluieratul , va coborî să ne deschidă și noi vom fi găsiți fără vină». Dar femeia, când a auzit fluieratul, și-a astupat urechile, a fugit în camera cea mai retrasă și a încuiat ușile”. Apoi adăuga: „Desfrânata este sufletul. Ibovnicii sunt patimile sale și oamenii din jur. Dregătorul este Hristos. Camera cea mai retrasă este sălașul veșnic. Cei care fluieră (după suflet) sunt demoni răi; dar el aleargă mereu spre Domnul”.
citește articolul
