”O luase lumea razna. Totul trebuia modificat, refăcut, codificat și, apoi, repus în alte perspective.”
În inutilul efort de definire a unei identități absurd proiectate, mintea trecuse dincolo de limitele admise pentru a reconstrui, artificial, punctul de plecare al unei umanități diverse.
„Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte” (Mc. 9 :37).
Adult în devenire, copilul este ființă deplină, susținut interior de potențialitățile ființei. Pentru că lumea lui este concentrare de esențial, copilului îi reține atenția doar ceea ce-i atinge interioritatea, adică adevărul cuprins în condiția lui absolută, nealterată de judecăți de valoare. Incapabil să agrege cuvintele în judecăți absolute, copilul nu experiază ca adevăr conceptual ceea ce receptează, ci ca evidență trăită nemijlocit. Pentru că el nu cunoaște și nu participă încă la experiența lumii, la acumulările ei conceptuale, copilul interiorizează în chip natural lumea, trăind-o ca revelație a iubirii dumnezeiești. Într-un fel, copilul experiază esențialul.
”Celebrarea Crăciunului nu este doar amintire.”
Nașterea Domnului nu este un eveniment petrecut într-un timp mitic, ci este înomenire concretă a Cuvântului într-un moment cheie al istoriei – absolutul timpului kairologic, sublim surprins în expresia „la plinirea vremii” (plērōmatoukhronou, Gal. 4 :4).
Ființa umană manifestă un acut dezinteres față de problematica spirituală. De cele mai multe ori, nu este nici măcar interesată să-și pună întrebări legate de sensul propriei sale vieți. Pe măsură ce refuză întrebările, dinamismul interior i se tocește, iar capacitatea de a recunoaște statutul spiritual al propriei sale ființe diminuează.
”Lipsa unui indicator spiritual îi sugerează omului un singur drum, cel al materiei.”
În viziunea modernității, atât mesajul biblic cât și reflecția patristică, interpretă fidelă a textului sacru, nu mai au decât o valoare simbolică. Blocată în elaborarea unui discurs care se definește pe sine cu atributul de „științific”, modernitatea își rezervă rolul de a decide care sunt criteriile care validează condițiile de credibilitate ale credinței, gândirii și acțiunii.
