Ființa umană manifestă un acut dezinteres față de problematica spirituală. De cele mai multe ori, nu este nici măcar interesată să-și pună întrebări legate de sensul propriei sale vieți. Pe măsură ce refuză întrebările, dinamismul interior i se tocește, iar capacitatea de a recunoaște statutul spiritual al propriei sale ființe diminuează.
”Lipsa unui indicator spiritual îi sugerează omului un singur drum, cel al materiei.”
În viziunea modernității, atât mesajul biblic cât și reflecția patristică, interpretă fidelă a textului sacru, nu mai au decât o valoare simbolică. Blocată în elaborarea unui discurs care se definește pe sine cu atributul de „științific”, modernitatea își rezervă rolul de a decide care sunt criteriile care validează condițiile de credibilitate ale credinței, gândirii și acțiunii.
Călătoria conștientă a minții evidențiază imaginea unei umanități prinsă în capcana reflecțiilor lipsite de rigoarea, deopotrivă spirituală și epistemică, pe care o fondează doar atenția față de semnele din conștiință.
Orice căutător în Dumnezeu învață că oricât ar înainta în cunoaștere nu poate fonda progresul/îmbogățirea interioară a ființei sale, dinspre sensurile pe care le asimilează, decât cu condiția de a o face cu mintea concentrată în Dumnezeu.
■ Mintea ultimului timp refuză să sesizeze căderea în inadecvat. O nouă formă de agregare a inadecvării își face drum, treptat, în rostirea care decide că putința de „a crede”, ca naturală dinamică interioară ființei, poate fi interpretată ca dependență.
■ Noua „deliberare” se adaugă și prelungește instrumentarul ideologic care-și propune, de prea multă vreme, dezagregarea mecanismului simbolic al religiosului din interiorul persoanei. Ea ține, evident, de obișnuința reducționistă prezentă în orice formulare ideologică.
