Suntem doar învățăcei în compania celorlalţi călători ai lumii.
Dacă reușim să ne conștientizăm problemele sufletești, realizăm că ceilalți nu sunt chiar atât de răi și că totul depinde doar de modul în care ne raportăm noi la ei și nu ei la noi. Trebuie să fim conștienți că arta comunicării cu celălalt nu este la îndemâna oricui. Comunicarea nu este un joc simplu, pentru că sufletul omului este o realitate complexă. Chiar dacă unii oameni au o formă de credință și o practică, oarecum, convinși de ideea că sunt fideli învățăturii Bisericii, ei nu pot renunța, uneori, la propriile orgolii.
citește articolul
În Înviere este dat tot răspunsul!
Timpul meu nu-mi aparține. Nu mi-a aparținut niciodată. Este doar o repetiție de daruri pe care le primesc continuu preț de o idee, de sensuri instantanee pe care le fructific sau nu, o căutare care sfârșește într-o altă căutare.
citește articolul
-absurdului din gândirea celuilalt nu-i poți răspunde convingător-
În perspectivă creștină, existența se împlinește în faptul Învierii. Indiferent de gradul ei de subtilitate, materia continuă să rămână brută iar viața, în afara Învierii, nu este decât o înlănțuire de puncte lipsite de finalitate. De aceea, Învierea este răspunsul pe care creștinismul îl dă atât materialității cât și provocărilor absurdului, iar omul care crede în realitatea Învierii învață să-i însușească sensul activ în viața sa interioară. Acest om face deja notă distinctă în lume, pentru că el mărturisește Adevărul întemeietor al creștinismului. Sfântul Pavel evidenția caracterul absolut al Învierii (1 Cor. 15:17) când, adresându-se încăpățânării corintenilor – convertiți care o interpretau după bunul plac – le spunea că dacă Hristos nu a înviat (adică dacă nu există Înviere), atunci credința, doar ca act volitiv, este un non-sens. Este doar adunare de cuvinte în jurul unui ideal care se stinge în el însuși. Altfel spus, fără Înviere, orice viață ar fi doar o apariție care se dizolvă într-un ocean de materie amorfă. În fapt, orice existență personală este coerentă doar dacă este înțeleasă în perspectiva dăinuirii sale individuale, dincolo de moarte, în Înviere, ținând cont că învierea lăuntrică, mai întâi (ca semn interior), o poartă fiecare cu sine de-a lungul unei vieți înviate în Hristos, la fel de concretă ca materia pe care o pipăim.
citește articolul
Veșnicia vieții cu El este tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla.
Prin Jertfă, Dumnezeul Iubirii dăruiește Viața care învață clipă de clipă ce trebuie să fie o viață. Crezând în această viață înviată, prin fidelitate față de Cuvântul, căutătorul în Dumnezeu înțelege că Biruitorul interior al morții a redus-o pentru veșnicie la o simplă potență inconsistentă. Învingându-i neantul, El dăruiește fiecăruia, acum, plinătatea Vieții în cele ale firii. Și chiar dacă filosofia cea mai bună este gândirea la moarte, orice căutător în Dumnezeu înțelege Învierea ca absolutul care rupe artificiile minții, amintindu-i în permanență că lumina este conținutul oricărei vieți trăită în trup. De aceea, „Hristos a înviat din morți!” nu este doar mărturisire, ci și trăire continuă în « Ziua Învierii », ca repetare interioară a unui fapt împlinit pentru veșnicie, lumină semănată întru transfigurarea care începe cu clipa de Acum!
citește articolul
Acum mai bine de 20 de ani descopeream gândirea Arhimandritului Sofronie. Reflecția sa teologică mă scotea cu o delicatețe infinită din lumea textelor de filosofie și istorie a religiilor, introducându-mă în lumea tainei, fără să mă lase să plec, totuși, din universul care-mi era drag. Textele și experiența sa duhovnicească au bulversat efectiv toate criteriile mele de întâlnire cu cel care este diferit de mine. Unul dintre ele, care a rămas efectiv, imprimat în cutele cele mai profunde ale sufletului meu spune că „În Hristos, noi am primit revelația valorii inestimabile pe care o are omul. De aceea îl iubim ca pe propria noastră viață... Observând aceste ființe prețioase, fie ele chiar în stare de cădere, inima noastră se sfărâmă în mod natural, căutând astfel mijloacele de a-i salva pentru faptul că-i iubim...” Or, ceea ce am învățat treptat, cu greutate, rupând în mine multe false certitudini, este faptul că în acest efort de salvare, „sufletul trăiește efectiv experiența de a sta chiar în fața zidului morții. Această experiență este asemănătoare cu întristarea unei mame care-și ține în brațe copilul pe cale să moară. Sentimentul că nu există ieșire și că sfârșitul este ineluctabil, înghite orice alt sentiment; sufletul celui care se roagă «moare» cu cei pentru care se roagă”. (La prière, expérience de l’éternité, p. 89)
citește articolul
