Medi(†)ații

Acum mai bine de 20 de ani descopeream gândirea Arhimandritului Sofronie. Reflecția sa teologică mă scotea cu o delicatețe infinită din lumea textelor de filosofie și istorie a religiilor, introducându-mă în lumea tainei, fără să mă lase să plec, totuși, din universul care-mi era drag. Textele și experiența sa duhovnicească au bulversat efectiv toate criteriile mele de întâlnire cu cel care este diferit de mine. Unul dintre ele, care a rămas efectiv, imprimat în cutele cele mai profunde ale sufletului meu spune că „În Hristos, noi am primit revelația valorii inestimabile pe care o are omul. De aceea îl iubim ca pe propria noastră viață... Observând aceste ființe prețioase, fie ele chiar în stare de cădere, inima noastră se sfărâmă în mod natural, căutând astfel mijloacele de a-i salva pentru faptul că-i iubim...” Or, ceea ce am învățat treptat, cu greutate, rupând în mine multe false certitudini, este faptul că în acest efort de salvare, „sufletul trăiește efectiv experiența de a sta chiar în fața zidului morții. Această experiență este asemănătoare cu întristarea unei mame care-și ține în brațe copilul pe cale să moară. Sentimentul că nu există ieșire și că sfârșitul este ineluctabil, înghite orice alt sentiment; sufletul celui care se roagă «moare» cu cei pentru care se roagă”. (La prière, expérience de l’éternité, p. 89)

O săptămână lungă, după o lună plină de întâlniri și câteva experiențe tari. Unele intelectuale, altele spirituale. Nu știu cum se face, însă le rețin doar pe cele spirituale. Zilele acestea sunt parcă mai pline de ele. Și, într-un fel, fiecare trimite la un sens pe care nu-l descoperisem până acum. Călătoresc spre Zürich cu un prieten, istoric al religiilor, și el. Protestant spre agnostic, ateu. Nu-l pot defini încă. Află că sunt de confesiune și de convingere creștin-ortodoxă. Discret, nu mă întreabă dacă sunt practicant. Nici eu nu consider că este necesar să-i fac confidențe spirituale. Vorbim de-ale noastre iar el devine din ce în ce mai curios să afle despre ortodoxia românească. Nu știu cum am ajuns de la fenomenologia și statutul epistemic al certitudinii la ortodoxia românească, însă am ajuns. Concentrat să-i definesc această parte a ortodoxiei, îi spun - dintr-o dată - că astăzi este începutul Postului Paștelui. Totul se oprește aici. Mă întreabă, cu o curiozitate pe care într-o zi mă voi strădui să o adun în cuvinte, ce înseamnă exact pentru un creștin ortodox să țină post. Stau puțin pe gânduri, îmi storc creierii până la epuizare și-L rog pe Domnul să mă ajute să uit toate cuvintele și cărțile pe care le-am citit, pentru a mă păstra doar la cele care pot fi utile pentru ca ele să-l atingă direct în suflet.

Experiența cotidiană ne așază față în față cu neputința de a infirma sau confirma validitatea unor manifestări umane cu caracter spiritual. Și pentru că verdictul aparține în mod suveran unui Dumnezeu care înțelege interior, în absolut, textura oricărei dimensiuni, înțelept este să-i lăsăm Lui judecata în legătură cu situații cărora nu le surprindem și nu le vom surprinde niciodată coerent conținutul. Ceea ce nu înseamnă că nu putem reacționa critic în legătură cu un aspect moral, mai ales când, prin consecințele sale, acesta tinde să dizolve până la eliminare profunzimile etice ale normei. În principiu, o viziune critică legată de un aspect, nu înseamnă judecată, ci perceperea unor nuanțe care contravin normei în sine. Cu toate acestea, se impune ca naturală reacția care, prin ordinea care o introduce în lucruri, vine dinspre conștiința limitelor. Dacă nu putem înainta cu întrebări tari acolo unde ele se izbesc de ordinea tainei, putem utiliza, în schimb, întrebarea și critica dialectică atunci când o situație anume pune norma sub semnul întrebării.

Exigențele minții în raport cu aproapele