Doar inocenţa nepervertită a copilului Îi face loc lui Dumnezeu.
Suficiența celui care crede că știe să vorbească despre Dumnezeu nu este diferită de aroganța omului secular care se crede deasupra lui Dumnezeu. Ea primește o configurație oarecum similară tipului de suficiență umană pentru care, dincolo de propriile elaborări, nu mai există soluție posibilă.
Oamenii au uitat să fie fericiţi pentru că nu-L caută, în fapt, pe Dumnezeu.
În plin august torid, sfântul radia o răcoare mistică pe care o puteai simţi aproape trupeşte.
În greaca veche ironia (eirōneía) este o figură de stil. Prin ea locutorul ține să spună contrariul a ceea ce vrea să se audă. De aceea, semnificațiile pe care le folosește cel care știe să utilizeze arta ironiei sunt efectiv opuse sensului pe care ele le au în mod obișnuit. Constat, astfel, la mulți dintre cei care-mi spun că sunt ironici sau că utilizează ironia că sunt efectiv departe de ideea pe care o sugerează ironia. Acesta este semnul că oamenii utilizează cuvinte fără a le cunoaște semnificația reală. În schimb, au sentimentul (fals, de altfel) că știu ce fac atunci când le utilizează. Pe românește spus: „lasă-mă, nu mă învăța tu, că știu ce spun!”
Omul care se dorește ironic, crezând că face binele, nu știe ce înseamnă ironie atunci când, prin acțiunea sa, sfârșește prin a râde de celălalt. Am considerat întotdeauna zeflemeaua legată de unele persoane ca un semn de slăbiciune… al zeflemitorului. Problema devine delicată atunci când ea este greșit aplicată sub forma ironiei. În fapt, zeflemeaua nu are nimic de-a face cu autentica inteligență, în timp ce ironia da. Trebuie specificat însă, că numai în actul inteligent omul poate găsi resurse care aplică fără nici un fel de dificultate metoda ironiei. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă frontiera care desparte zeflemeaua de ironie. Pentru că oricâtă creativitate ar sta în spatele unei persoane, aceasta nu-l scutește să cadă în banalitate. Chiar dacă face jocul mulțimii care așteaptă „pâine și circ”!
Cererea de simplificare teologică este semnul ignoranței spirituale.
Omul modernității va fi devenit incapabil să accepte că în materie de credință, ca mediu al desăvârșirii, există un criteriu unic, absolut: descoperirea care vine dinspre Dumnezeu!
