Experiența cotidiană ne așază față în față cu neputința de a infirma sau confirma validitatea unor manifestări umane cu caracter spiritual. Și pentru că verdictul aparține în mod suveran unui Dumnezeu care înțelege interior, în absolut, textura oricărei dimensiuni, înțelept este să-i lăsăm Lui judecata în legătură cu situații cărora nu le surprindem și nu le vom surprinde niciodată coerent conținutul. Ceea ce nu înseamnă că nu putem reacționa critic în legătură cu un aspect moral, mai ales când, prin consecințele sale, acesta tinde să dizolve până la eliminare profunzimile etice ale normei. În principiu, o viziune critică legată de un aspect, nu înseamnă judecată, ci perceperea unor nuanțe care contravin normei în sine. Cu toate acestea, se impune ca naturală reacția care, prin ordinea care o introduce în lucruri, vine dinspre conștiința limitelor. Dacă nu putem înainta cu întrebări tari acolo unde ele se izbesc de ordinea tainei, putem utiliza, în schimb, întrebarea și critica dialectică atunci când o situație anume pune norma sub semnul întrebării.
Exigențele minții în raport cu aproapele
citește articolul
Când există atâta frumusețe posibilă, unde-și mai poate găsi locul urâțenia?
Orice căutător își pune firesc întrebări legate de timpul pe care-l trăiește și de raportul pe care-l întreține cu acest timp, care înaintează implacabil spre veșnicie. Interogările sale sunt legate de măsura pe care o poate utiliza pentru a cuprinde sensurile pe care le îmbracă timpul său și felul în care ele, metamorfozate în acest timp, intră în veșnicie.
citește articolul
Fiecare pas descoperă un întreg univers
Nimeni nu poate explica rațiunea pentru care oamenii continuă să rămână în situații fără ieșire și de ce, mereu pregătiți să asume un nou început, continuă să sufere înăuntrul a ceea ce cunosc și le face rău. Au sentimentul că înaintează spre întâlnirea cu lumea, însă nu o fac cu adevărat, deoarece nu se întâlnesc decât cu ei înșiși și cu propriile lor angoase, cu incertitudini care sporesc, luând locul singurului remediu care-ar vindeca totul, și anume conștiința căderii.
citește articolul
„Cuvintele sunt arme la îndemână pentru a ne face lucrător Chipul.”
Citeam, nu de mult timp, câteva cuvinte ale părintelui Savatie Baștovoi care le împărtăşea prietenilor săi o teamă personală: insuportabila greutate resimțită în chiar faptul de a te lăsa descoperit sufletește de ceilalți, așa cum ești, de-a lungul căutărilor tale interioare.
citește articolul
Nu există decât Viaţă!
Revenind la omul care crede de manieră “personalizată” în existența unui Dumnezeu ale cărui trăsături nu se regăsesc în Dumnezeul Treime revelat în Întruparea hristică (fără a uita că această credință are ca suport o convingere abstractă dependentă de setări conceptuale ambigue), putem concluziona că el nu crede, în realitate, în nimic.
citește articolul
