Autentica libertate de expresie reconstruieşte adevărul
Pentru a spune adevărul, Părinții Bisericii privilegiau forme de exprimare dintre cele mai diverse, deschizând pentru lumea creștină calea unui inepuizabil spațiu de reflecție. Una dintre aceste forme poartă numele de parrhesia (παρρησία), ceea ce coincide, într-un fel, cu franchețea. Prin parrhesia vorbitorul sugerează că adevărul trebuie spus așa cum este, pentru bunul mers al lucrurilor. Cuvântul s-ar putea traduce prin „libertate de cuvânt” sau „vorbire pe șleau”, cu o nuanță obligatorie: este vorba despre vorbirea sinceră, deschisă și constructivă, de mărturisirea care presupune asumarea curajului de a spune adevărul.
citește articolul
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie!” (fragment din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Pășind peste abisul ocazionat de piedicile rațiunii, căutătorul în Dumnezeu învață constant, prin credință, că viața se revelează, printre altele, și ca dimensiune dăruită pentru a reflecta la conținutul ei. Fidel chemării de a înainta, el continuă să deceleze, prin cuvinte, ritmul stărilor sale interioare. De-a lungul acestui spațiu ascensional, întemeiat pe experiența vieții centrată pe căutarea spirituală, el continuă să-și chestioneze sinele. Drumul este structurat pe ridicări, echilibru instabil, incertitudini și, uneori, pe bucuria găsirii. Orice parte a înaintării este semnificativă.
citește articolul
Credința se probează aidoma aurului: doar în foc!
Orice om are obligația să rămână în fidelitate față de sine însuși, adică față de prezențanesubstanțială a lui Dumnezeu din el însuși și, dinspre această realitate, atât față de chemări interioare care transformă și cât și față de stări împlinitoare care rezidă chiar în profunzimile sale.
citește articolul
Indiferent de gesturile ei, Biserica agresează prin simpla prezență pe cei care nu au de-a face cu ea.
Propovăduitorii atei ai unui umanism indefinit și agresiv indică spațiului teologic, prin intermediul glasului lipsit de identitate al vocilor care nu exprimă propriile idei, cam care ar trebui să fie atitudinea Bisericii. Atunci când Biserica vine cu inițiative coerente cu mesajul ei, dar care nu corespund dezideratelor acestui spațiu ideologic, tot aceștia, prin vocea mulțimii, vor fi primii care vor afirma că Biserica invadează inoportun neutralitatea morală și religioasă a spațiului public. Indiferent de gesturile ei, Biserica agresează prin simpla prezență pe cei care nu au de-a face cu ea. Într-o societate în care existența se construiește prin libertatea fiecăruia de a exista așa cum crede de cuviință, fără a impune opțiunea sa celuilalt, dacă Biserica își expune opțiunea existențială, în numele libertății ei de conștiință, această libertate este agresată.
citește articolul
Doar inocenţa nepervertită a copilului Îi face loc lui Dumnezeu.
Suficiența celui care crede că știe să vorbească despre Dumnezeu nu este diferită de aroganța omului secular care se crede deasupra lui Dumnezeu. Ea primește o configurație oarecum similară tipului de suficiență umană pentru care, dincolo de propriile elaborări, nu mai există soluție posibilă.
citește articolul
