Îl știam împovărat de ani și de amarul exilului, grav bolnav în ultimele luni, dar alungam din minte gândul că se apropie ziua despărțirii. După 96 de ani de viață, dintre care 71 petrecuți în exil, în ziua Sfântului Nicolae, la prânz, Regele s-a urcat la cer, în acea parte de cer numită România sublimă, o Românie unde și-au dat întâlnire adevăratele elite ale neamului: sfinții, martirii, eroii și mărturisitorii. Din clipa în care Casa Regală a anunțat decesul Suveranului,  nu doar apropiații, ci, culmea cinismului, parcă mai abitir inamicii Majestății Sale s-au grăbit să deplângă dispariția Suveranului.

Vă propun să zăbovim puțin asupra unui moment esențial din viața Majestății Sale: 6 septembrie 1940. În Catedrala Patriarhală din București, imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai a fost încoronat  cu Coroana de Oțel și  uns rege de către patriarhul de atunci, Nicodim Munteanu. În timpul ceremoniei a fost rostită în dreptul său această rugăciune: ”Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, care prin Samuil profetul L-ai ales pe David, robul Tău, să fie rege peste poporul Tău, Israel, ascultă acum cererea noastră smerită și caută din locașurile Tale spre robul Tău acesta Mihai, pe care ai binevoit să-l așezi rege peste poporul Tău cel sfânt, pe care L-ai răscumpărat cu Scump Sângele Unuia Născut Fiul Tău: binevoiește să fie uns cu untdelemnul bucuriei, înveșmântează-l cu puterea cea de sus, pune pe capul său o coroana din aur curat, dă-i lui viață îndelungată...” Îndată tânărul rege a fost uns cu Sfântul și Marele Mir, apoi a primit Sfânta Împărtășanie, pentru ca la final în catedrală să răsune polihroniile: "Întru mulți ani, Stăpâne!” și "Pe Stăpânul nostru, Doamne, îl păzește întru mulți ani!”

Târziu de tot l-am întâlnit,

Când îngerii îl căutau,