Povestea ava despre un alt bătrân din pustie, că l-a rugat pe Dumnezeu să i se dea har, în așa fel încât să nu dormiteze niciodată când are loc vreo convorbire duhovnicească; și, dimpotrivă, dacă cineva se apucă să bârfească ori să spună fleacuri, să adoarmă pe loc, pentru ca urechile sale să nu guste un asemenea venin. Zicea; „Diavolul ațâță la vorbărie goală și luptă împotriva învățăturilor duhovnicești”, dând următorul exemplu: „Odată, când le spuneam unor frați lucruri folositoare, aceștia au căzut într-un somn atât de adânc, încât nici genele nu le mișcau. Vrând să arăt că la mijloc este lucrarea demonului, am început să povestesc fleacuri. Îndată frații s-au înveselit și s-au trezit. Eu am suspinat și le-am zis: „Cât timp am vorbit despre lucruri cerești, ochii voștri, ai tuturor, au fost cuprinși de somn, dar îndată ce am început să spun fleacuri, toți v-ați trezit în mare grabă”. Recunoașteți, așadar, fraților, lucrarea demonului și fiți atenți și păziți-vă să nu mai adormiți când faceți sau ascultați ceva duhovnicesc”.

Ascultarea – condiție a vederii. Ontologia imaginarului. Adevăratul „spectator” e de fapt și un bun ascultător: știe să asculte ceea ce vede. Am ajuns dependenți de ceea ce vedem, de aici tirania imaginii; dar imaginea și obosește, și plictisește… Ne vedem, dar nu ne ascultăm, nu ne mai auzim de atâta zgomot prezent în noi. Numai în tăcere cred ne mai putem vedea. În timp ce informația vizuală a atins cote alarmante în procesul comunicării, informația auditivă e din ce în ce mai scăzută; televizorul bate radio-ul cu toată diferența de calitate. Auzul e un simț al gândirii, vederea dimpotrivă, excită simțurile, auzul interiorizează, vederea exteriorizează. Criza noastră nu e de vedere (slavă Domnului!), ci de auzire și de ascultare…