Arhimandritul Mina Dobzeu, preotul care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt, a primit, sâmbătă, 13 octombrie, la vârsta de 96 de ani, distincţia Crucea Moldavă din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, la finalul Sfintei Liturghii oficiate de un sobor de preoţi, cu ocazia hramului Sfintei Parascheva. La finalul slujbei, Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei a ţinut să le mulţumească celor care au fost mărturisitori ai Ortodoxiei în temniţele comunista: „Să facem o legătură între cele care se întâmplă acum în Biserica Ortodoxă a Antiohiei (războiul civil și persecuția creștinilor, răpiri și execuții) și ceea ce am pătimit și noi – poporul, preoții, călugării, călugărițele, arhiereii – când, într-o formă poate mai puțin sângeroasă, am trăit și noi sub presiunea unui regim fără frică de Dumnezeu. Anul acesta în întreaga Biserică Ortodoxă Română am încercat să readucem în prim-plan chipurile acelor bărbați și femei care au înfundat pușcăriile acelor vremuri: peste 2000 de preoți și monahi și multe mii de creștini mireni care au pătimit pentru credință și neam, am voit a aduce în fața dumneavoastră un părinte care a prins acele vremuri. Pentru toată această cohortă de oameni sfinți, care deja au plecat la Domnul, trebuie să mulțumim că avem acum libertatea credinței. Și pentru că l-am descoperit la Huși pe Părintele Mina Dobzeu, cel care se apropie de vârsta de 100 de ani (are 96 de ani), iată că l-am invitat acum în fata dumneavoastră. El este cel ales de Părintele Nicolae Steinhardt să îl încreștineze în închisoare, Părintele Mina săvârșind această lucrare a Botezului. Cu ocazia sărbătorii Sfintei Parascheva, pentru că anul acesta a fost închinat mărturisitorilor credinței ortodoxe în vremea comunismului, vi-l prezint cu drag și-i oferim, în numele dumneavoastră, distincția „Crucea Moldavă” pentru tot ceea ce părintele a făcut, și prin fapte și prin rugăciune, în vremurile grele de atunci, dar și în vremurile pline de dificultate ale zilelor noastre. Nu știm câți ani îi va mai dărui Dumnezeu în această lume, căci cu un picior părintele este deja în Împărăția Cerurilor, însă noi îi urăm la mulți ani cu sănătate!” (doxología)
Nu sunt nedus la biserică, dar datoria mea de creștin este să merg la Sfântul Maslu, la Sfânta Liturghie, de fiecare dată când acestea se săvârșesc. De ce nu merg mai des, când am ocazia? Pentru că inventez scuze, sau nu am răbdare, sau îmi găsesc o altă ocupație. Și sunt trist, sunt trist pentru că am ratat încă o întâlnire cu Hristos, n-am aprins lumânări pentru tata, pentru cei decedați din familie, nu m-am rugat pentru mama, pentru cei bolnavi. Vedeți cât de mult am pierdut? Sufletul îmi rătăcește într-o temniță ale cărei gratii sunt construite dintr-un aliaj foarte rezistent, din lene și indiferență.
De ce ne lăsăm manipulaţi?
citește articolul
Închinarea la moaşte e dispreţuită, dar scheleţii desenaţi pe spinarea copiilor noştri ne amuză!
E la modă să nu avem nici cele mai elementare noţiuni de Ortodoxie, dar să ne luăm un aer semidoct, scârbit şi suficient şi să proferăm împotriva „creştinopaţilor” „pupători de moaşte”. Icoana din clasă deranjează, pe când măştile cu draci şi vrăjitoare sunt bine venite! Închinarea la moaşte e dispreţuită, dar scheleţii desenaţi pe spinarea copiilor noştri ne amuză! Nu cunosc niciun creştin sănătos la cap care să creadă şi să-şi înveţe copilul că viaţa de dincolo înseamnă „arderea pe vecie în Iad la foc mic”, iar dintre atei, liber-cugetători şi alte specii de nefericiţi apărute în peisaj, nu cred că vorbeşte vreunul copilului despre iad şi rai.
citește articolul
Îi datorăm lui Vigen Guroian şi nu mai puţin editorului şi traducătorului Ioan I. Ică jr. volumul „Grădina ca parabolă teologică, meditaţii despre grădinărit” (Deisis, Sibiu, 2011), o încântătoare declaraţie de dragoste faţă de natură. Născut la New York într-o familie de imigranţi armeni, preotul, profesor şi… grădinarul Vigen Guroian reproduce o povestire a conaţionalului său Teotig (1823-1928) din timpul genocidului la care au fost supuşi armenii în anii Primului Război Mondial. Părintele Ashod Avedian slujea într-un sat din estul Turciei. În timpul deportărilor, nu mai puţin de 4000 de bărbaţi armeni din acel sat au fost separaţi de familiile lor şi împinşi în marş forţat în pustietate. În cursa lor spre moarte, când epuizaseră proviziile de hrană, părintele i-a îndemnat pe oameni să se roage la unison: „Doamne, miluieşte!”. Apoi i-a determinat, începând cu sine, să ia pământ în palmă şi să-l înghită ca pe împărtăşanie. Din relatare nu reiese clar dacă, procedând astfel, preotul şi păstoriţii săi au supravieţuit. Un detaliu mai puţin important decât gestul euharistic al condamnaţilor.
Revenind pe meleagurile noastre, ne aflăm la puţină vreme după campania de însămânţare a grâului. În momentul în care parcurgeţi aceste rânduri, seminţele au fost deja primite în pântecele pământului unde vreme de nouă luni se vor preface în spice roditoare. Nici că se putea perioadă mai nimerită pentru a ni se aminti păţania semănătorului din Evanghelie. Şi acela şi-a dat toată silinţa, a semănat la momentul potrivit sămânţă de cea mai bună calitate, folosindu-se de toată priceperea sa. Îşi pusese toată nădejdea în cunoştinţele sale agricole şi în ogorul său. Nu şi-ar fi permis vreo neglijenţă, în joc era hrana lui şi a familiei sale. Dar rezultatul a fost mult sub aşteptări. Abia a patra parte a seminţelor sale a dat rod (Luca 8, 5-15).
citește articolul
