„A venit vremea și acum este” (Ioan 5, 25) când toți vom arunca cu piatra în toți. A se vedea femeia păcătoasă (Ioan 8, 1-11). Atunci, o femeie din popor păcătuise într-adevăr. Fariseii și cărturarii aveau toate motivele s-o condamne: să nu uităm că femeia era doar pretextul, Iisus era ținta lor. Dar El a înțeles vicleșugul lor și a întors totul la 180º: „Cel dintâi fără de păcat dintre voi, să arunce primul cu piatra” (v. 7). Și Scriptura spune, mai departe, că de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri „mustrați fiind de cuget” (v. 9) au lăsat pietrele din mână, plecând unul câte unul. Câtă decență: fariseii de atunci aveau dreptate, dar și bun simț. Gestul lor mi se pare extraordinar, astăzi nu mai avem nici măcar asemenea farisei: aproape nimeni nu mai recunoaște ce a fost, ce a făcut, toți neagă, îndreptățindu-se (justificându-se) pe ei înșiși; atenția noastră n-ar trebui să se concentreze numai asupra femeii iertate, ci și asupra gestului de bun simț al fariseilor de atunci. Astăzi ducem lipsă de astfel de …. farisei.

Vineri, la premiera mondială a filmului Ana, mon amour s-a aplaudat. În picioare. La conferinţa de presă de după s-a râs. Cu poftă. Echipa filmului, în frunte cu regizorul Călin Peter Netzer, „dirijorul” discuţiei, s-a arătat dornică să povestească şi să răspundă la cele mai diverse întrebări, venite de la jurnalişti din întreaga lume.

Inspirat din cartea „Luminiţa, mon amour”, scrisă de Cezar Paul-Bădescu, de asemenea implicat în proiectul cinematografic ca scenarist (alături de Călin Peter Netzer şi Iulia Lumânare), filmul se clădeşte  pe o atmosferă de relaţie complexă şi chiar complicată, în care personajele principale parcurg o călătorie de (re)cunoaştere grea şi dureroasă, à la Murakami. În legătura dintre Toma şi Ana se pot găsi elemente demne de „Pădurea norvegiană”,  în ciuda faptului că nici scriitorul şi nici scenariştii nu au marjat pe o asociere estetică de acest gen, declarând că dacă se identifică asemenea influenţe, ele nu au venit în mod conștient.