Un vânător de sălbăticiuni prin pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a tulburat. Bătrânul, dorind să-i dovedească aceluia că trebuie din când în când să lase de la dânsul fraţilor, i-a zis: „Pune o săgeata în arcul tău şi întinde!”. El a făcut întocmai. Îi zice iar: „Întinde şi mai mult!”. Şi a întins. Şi încă o dată: „Întinde!”. Atunci vânătorul spune: „Dacă întind peste măsură plesneşte arcul!”. Bătrânul răspunde: „Tot aşa se întâmplă şi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca din când în când să lăsăm de la noi”. Auzind acestea vânătorul s-a smerit şi după ce-a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrân a plecat. Iar fraţii, întărindu-se, s-au retras, fiecare la locul său.
Un mare savant al lumii şi un mare mucenic în felul lui, şi un mare nedreptăţit, marele medic Paulescu, spune aşa, om răsăritean: omul de ştiinţă nu trebuie să se întrebe dacă există Dumnezeu; omul de ştiinţă trebuie să ştie că există Dumnezeu. Nici o contradicţie, nici un conflict între teologie şi cunoaştere. O armonie extraordinară. Mi-am adus aminte de primul Sinod, când Sfântul Spiridon nu mai avea argumente raţionale ca să vorbească despre Sfânta Treime – şi atunci se zice că s-a întâmplat o minune: a luat o cărămidă şi a strâns-o, şi a ieşit pământ, foc şi apă. Şi a zis: este şi cărămidă, este şi pământ, şi foc, şi apă. Aşa este şi Sfânta Treime. Aşa este în Răsărit – totul era unit. Am spus la un moment dat că în lucrarea creştină nu există contradicţii. Şi atunci, prin întoarcere, te gândeşti la acest paralelism şi această lume inversată: 1907 – cubismul. Obsesia pictorului cubist este să vadă ce se întâmplă în spatele obiectului. Vezi o vioară, da, dar cum arată vioara din spate? Atunci se deconstruieşte vioara şi pe tot cadrul pictural apare o structură reconstruită. Abstracţionismul – una dintre marile victorii ale artei apusene... Ne întoarcem la piramida răsturnată şi găsesc prin Însemnările unui pelerin rus cum intră într-o mănăstire şi-l întreabă un monah: „Ce cauţi aici?” Şi el spune: “Am păcătuit, părinte. Am fost pictor abstract...” Adică, dacă observaţi, omul răsăritean anchetează şi cercetează creaţia, nu creatorul. El nu poate să fie autonom în creaţie, el este teandric în parteneriat. Ştiţi, apropo de condiţia artistului, îl întreabă Socrate pe Ion: “Ce simţi tu pe scenă când faci teatru? “Nu eu, zeul vorbeşte prin mine. Eu sunt calea de transmisie.” Deci artistul – vector de transmisie. Grecul studiază proporţiile, le adună şi tehnic le face în frumosul natural, în chip extraordinar. Cum apare arta creştină, mă refer la arta religioasă, pentru că încerc să ating, repet, nu să consum, toate aspectele lucrului acestuia. Încerc să le ating ca dimpreună să fim mai atenţi la un lucru care încearcă să fie deja, de pe-acum, clasat ca un câştig al minţii, şi nu este adevărat – călcăm peste oameni vii. Artistul creştin nu mai este vector, el este în raport teandric – lui i se dă, apare vedenia, lucrează... Şi de aici apare transcendentalismul artei religioase, de aici este acel dincolo extraordinar pe care-l va pierde omul autonom al Renaşterii. Mare atenţie, nu lucrăm cu disocieri – nu există protest mai mare asupra Renaşterii decât al lui John Ruskin, care spunea: “aş fi vrut din nou sculpturile acelea neanatomice din catedrala gotică, care erau pline de credinţă, decât demonstraţia voastră de anatomie.” John Ruskin, fratele meu creştin de dincolo... Pentru că întâlnirea noastră este sătulă de prăpastii. Acum trebuie făcute poteci – şi nu poteci de Hora Unirii şi de internaţionalism, ci din gestualitatea şi existenţa noastă creştină, şi de-o parte, şi de alta.
Traficul auto ucide, zămisleşte nevrotici, alienează. Societatea este indiscutabil dependentă de traficul auto şi această dependenţă constrânge persoana umană pe de o parte la detenţie, pe de alta la un fel de sclavie. Iar detenţia şi sclavia sunt, după părerea celor mai mulţi teologi, mărci ale societăţii apocaliptice.
Eroul zilelor noastre
citește articolul
2017 a fost declarat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”. Cum pe 26 martie se împlinesc patru decenii de la trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian, era previzibilă aducerea în prim-plan a personalităţii celui care a condus Biserica vreme de aproape 30 de ani, în cea mai sângeroasă perioadă a istoriei sale. Surprinde totuşi enunţul de mai sus, prin care Patriarhul Justinian pare să îi asimileze pe apărătorii Ortodoxiei din vremea comunismului şi să devină un fel de portdrapel al rezistenţei anticomuniste.
Se ştie prea bine că patriarhul a elaborat o strategie de protecţie a instituţiei Bisericii, colaborând cu fostul regim pentru a salva libertatea de credinţă, după cum el însuşi îi mărturisea unuia dintre apropiaţii săi, viitorul mitropolit Bartolomeu Anania: „Vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”. A rămas definitorie pentru politica patriarhului recomandarea adresată episcopului Oradiei Nicolae Popovici, care critica deschis regimul: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu”. Opoziţia faţă de regimul comunist îl costase de altfel pe Nicolae Popovici chiar scaunul de patriarh: în 1945 candidatul cu cel mai mare sprijin în Sinod era episcopul Oradiei, dar sub presiunile extreme ale ocupanților sovietici și colaboraționiștilor comuniști, ierarhul ardelean a renunţat la o eventuală candidatură, convingându-şi susținătorii să îl sprijine pe Justinian Marina.
citește articolul
