Avva Ioan cel Pitic povestea unui frate, despre sufletul care vrea să se pocăiască: „Într-un oraș era o desfrânată oacheșă cu mulți ibovnici. Odată a venit la ea un mare dregător și i-a zis: «Promite-mi că vei fi cuminte și eu te iau de nevastă». Ea a promis. Atunci el a luat-o și a dus-o acasă. Dar ibovnicii ei o căutau zicând: «Dregătorul cutare a dus-o la el acasă. Dacă mergem acolo și el prinde de veste, o pățim. Haideți să mergem în spatele casei și să fluierăm. Ea va recunoaște fluieratul , va coborî să ne deschidă și noi vom fi găsiți fără vină». Dar femeia, când a auzit fluieratul, și-a astupat urechile, a fugit în camera cea mai retrasă și a încuiat ușile”. Apoi adăuga: „Desfrânata este sufletul. Ibovnicii sunt patimile sale și oamenii din jur. Dregătorul este Hristos. Camera cea mai retrasă este sălașul veșnic. Cei care fluieră (după suflet) sunt demoni răi; dar el aleargă mereu spre Domnul”.

Christos Yannaras: „Biserica nu este nici instituție religioasă, nici ierarhie administrativă, nici clădiri, birouri și edificiu organizatoric. Este poporul lui Dumnezeu adunat întru frângerea pâinii.” Comentând cu un frate această afirmație a renumitului teolog grec contemporan, am sfârșit prin a trage o concluzie: cele ce se văd nu se opun celor ce nu se văd, deși uneori cele ce se văd le umbresc pe cele ce nu se văd. Duhovnicescul nu se opune administrativului, dar administrativul, birocrația pot; e ca harul față de natură: harul nu contrazice natura, dar natura se poate opune harului, e o chestie de libertate, înțelegi?