Creștinismul este „religia iubirii” (Ilarion Felea) și „religia religiilor” (C. Noica). Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu este numai un întemeietor de religie. Nici Moise, nici Budha, nici Mahomed, nici Lao-tse sau Confucius, nici Socrate, Platon sau Aristotel n-au trecut prin ce a trecut Iisus. Nici unul dintre ei n-a murit pe cruce răstignit și n-a înviat. Hristos nu-i cultul lui Mithra sau al lui Osiris (mitologia egipteană). „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Iar ei au răspuns: «unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci.” „Dar voi cine ziceți că sunt?” Și răspunzând Petru, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”» (Matei 16, 13-16). Amin, amin, amin.
citește articolul
”Nu încerca să călătorești în afară dacă n-ai cât de cât o experiență a călătoriei dinăuntru.”
Observ în vocația și structura duhovnicească a unor monahi o anume dădăceală, niște tipare și o înțeleaptă prudență față de cei ce îi caută și pe care îi ceartă cu atâta blândețe necutremurătoare, încât puțini își vor schimba viața după ce i-au văzut și au primit cuvânt de învățătură. Cei mai mulți vor rămâne în continuare „turiști”, „vizitatori”... Dar ce zic eu? Câți n-au fost la „Locurile sfinte”? Și?... Câți la Muntele Athos, Ierusalim, Bethleem, Nazaret, etc... Și? ... Întreb: S-au întors pe altă cale ca și magii odinioară? S-au cutremurat, și-au schimbat modul de a gândi, de a fi? ... Atunci la ce bun să vizitezi atâtea dacă rămâi la nivelul „impresiilor”, „suvenirurilor”, „vederilor”, „pozelor” etc? Atâția bani, atâta osteneală, când spiritual nu ai sporit cu nimic, nu merită. Călătorim și atâta tot, dar ia să punem înăuntru început călătoriei noastre din afară; altfel vom simți, altfel vom vedea, în loc de niște ruine. Nu încerca să călătorești (în afară) dacă n-ai cât de cât o experiență a călătoriei dinăuntru. Încearcă să călătorești mai întâi prin Sfânta Scriptură, prin sfânta Tradiție, prin Viețile Sfinților, prin Pateric etc., dar nu în fugă, ci, zăbovind „urcă la Ierusalim”...
citește articolul
Omul – ființă de relație capabilă de comuniune interpersonală, „capabilă de Dumnezeu” (vezi catehismul Bisericii catolice, București, 1993, cu un cuvânt înainte al Sanctității Sale, Papa Ioan Paul al II-lea). În persoana umană „relația” devine conștiință-de-sine-pentru-altul. Inima oricărei relații inter-umane este alteritatea. Abia în „celălalt” persoana mea se regăsește ca ceva distinct și în același timp indefinibil. Eu-l se deschide sine-lui care îl cuprinde pe „celălalt” într-o interioritate reciprocă, iar acest „sine” lărgit se lasă cuprins de un alt „Sine”, atotcuprinzător, care este Hristos, arhetipul.
Important este ca eu să fiu de față aici și acum în celălalt, să mă dăruiesc identificându-mă cu el, ascultându-l și trăindu-i experiențele de viață ca și cum ar fi propriile mele experiențe. Altfel putem fi „prezenți” unul altuia ca două obiecte, care, deși se ating, nu se simt reciproc, ca două singurătăți prezente netransmisibile în conținutul lor. „Celălalt este în noi” (Cardinalul Carlo Maria Martini) sau nicăieri. Și suntem așa de pustii, așa de absentă este prezența noastră...
citește articolul
Înțelepciunea (și odată cu ea, pietatea) pălește în fața unei inteligențe arogante. N-am văzut un șmecher prost, dar un înțelept plin de candoare și nevinovăție împinse până la naivitate mi s-a întâmplat să mai întâlnesc. Înțelepciunea are un aer de imponderabilitate care vine dintr-un spirit superior, neagresiv, care parcă plutește pe deasupra lucrurilor. E nezgomotoasă, retrasă și mai ales senină. Nu dă din mâini (coate) pentru că pentru ea nu există o „etică” a compromisului, așa cum e cazul unui anumit tip de inteligență. De aceea nici nu are prea mulți simpatizanți și adepți: e o „rara avis”. (Una este să fii „inteligent”, altceva „înțelept”). Înțelepciunea este forma superioară a unei inteligențe educate întoarse asupra-și. Înțelepciunea este conștiința de sine a inteligenței. Fără conștiință nu ne rămâne decât delirul unei inteligențe tragice, omul deștept, dar inconștient.
Cum împăcăm aceste două imperative categorice: „și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” și „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”? Dacă-i dăm lui Dumnezeu toată viața noastră nu s-ar supăra Cezarul? Lui ce-i mai dăm? Un părinte m-a lămurit spunându-mi mai în glumă, mai în serios că impozitele, taxele, etc. sunt și pentru bucatele și pentru păcatele noastre și pentru ce am agonisit și pentru ce am săvârșit cu cuvântul, cu fapta, din știință, din neștiință; unele sunt ale Cezarului, altele aparțin sufletului, lui Dumnezeu.
***
citește articolul