Înțelepciunea (și odată cu ea, pietatea) pălește în fața unei inteligențe arogante. N-am văzut un șmecher prost, dar un înțelept plin de candoare și nevinovăție împinse până la naivitate mi s-a întâmplat să mai întâlnesc. Înțelepciunea are un aer de imponderabilitate care vine dintr-un spirit superior, neagresiv, care parcă plutește pe deasupra lucrurilor. E nezgomotoasă, retrasă și mai ales senină. Nu dă din mâini (coate) pentru că pentru ea nu există o „etică” a compromisului, așa cum e cazul unui anumit tip de inteligență. De aceea nici nu are prea mulți simpatizanți și adepți: e o „rara avis”. (Una este să fii „inteligent”, altceva „înțelept”). Înțelepciunea este forma superioară a unei inteligențe educate întoarse asupra-și. Înțelepciunea este conștiința de sine a inteligenței. Fără conștiință nu ne rămâne decât delirul unei inteligențe tragice, omul deștept, dar inconștient.
Cum împăcăm aceste două imperative categorice: „și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” și „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”? Dacă-i dăm lui Dumnezeu toată viața noastră nu s-ar supăra Cezarul? Lui ce-i mai dăm? Un părinte m-a lămurit spunându-mi mai în glumă, mai în serios că impozitele, taxele, etc. sunt și pentru bucatele și pentru păcatele noastre și pentru ce am agonisit și pentru ce am săvârșit cu cuvântul, cu fapta, din știință, din neștiință; unele sunt ale Cezarului, altele aparțin sufletului, lui Dumnezeu.
***
citește articolul
Noul zeu al acestei lumi: haosul. Nu numai omul, ci și cele instituite de el, au devenit pustii în conținutul lor. Totu-i brambureală; parmenide-le din noi a murit, totu-i zăpăceală, am devenit un spital de nebuni, dar nu credem. Avea dreptate Sfântul Antonie cel Mare când spunea acum mai bine de o mie cinci sute de ani că va veni vremea când lumea va înnebuni, și dacă se va găsi cineva să spună că e nebună, toți se vor repezi asupra lui să-l sfâșie, și să spună că el este „nebunul”.
Exilul dragostei. Porțile iubirii s-au închis. Nu ne-a mai rămas decât strigătul, disperarea; harul e pe sfârșite. Să dăm buzna cât a mai rămas, o picătură măcar, o firimitură și ne va fi de ajuns ca să fim ... nu în zadar.
Arsenie Papacioc, acest călugăr de la malul Mării, un Ovidiu al Ortodoxiei românești...
„Nimic mai bun decât femeia bună, nimic mai rău decât femeia rea, pe acest pământ”.
citește articolul
Creștinismul este „religia iubirii” (Ilarion V. Felea) și „religia religiilor” (Constantin Noica). Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai un întemeietor de religie. Nici Moise, nici Budha, nici Mahomed, nici Lao-tse, sau Confucius, nici Socrate, Platon sau Aristotel, n-au trecut prin ce a trecut Iisus. Nici unul dintre ei n-a murit pe cruce răstignit și n-a înviat. Hristos nu-i cultul lui Mithra sau al lui Osiris (mitologia egipteană). „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Iar ei au răspuns: ”Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci.” ”Dar voi cine ziceți că sunt?” Și răspunzând Petru, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. (Matei 16,13-16. Amin, amin, amin!
