Noul zeu al acestei lumi: haosul. Nu numai omul, ci și cele instituite de el, au devenit pustii în conținutul lor. Totu-i brambureală; parmenide-le din noi a murit, totu-i zăpăceală, am devenit un spital de nebuni, dar nu credem. Avea dreptate Sfântul Antonie cel Mare când spunea acum mai bine de o mie cinci sute de ani că va veni vremea când lumea va înnebuni, și dacă se va găsi cineva să spună că e nebună, toți se vor repezi asupra lui să-l sfâșie, și să spună că el este „nebunul”.
Exilul dragostei. Porțile iubirii s-au închis. Nu ne-a mai rămas decât strigătul, disperarea; harul e pe sfârșite. Să dăm buzna cât a mai rămas, o picătură măcar, o firimitură și ne va fi de ajuns ca să fim ... nu în zadar.
Arsenie Papacioc, acest călugăr de la malul Mării, un Ovidiu al Ortodoxiei românești...
„Nimic mai bun decât femeia bună, nimic mai rău decât femeia rea, pe acest pământ”.
citește articolul
Creștinismul este „religia iubirii” (Ilarion V. Felea) și „religia religiilor” (Constantin Noica). Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai un întemeietor de religie. Nici Moise, nici Budha, nici Mahomed, nici Lao-tse, sau Confucius, nici Socrate, Platon sau Aristotel, n-au trecut prin ce a trecut Iisus. Nici unul dintre ei n-a murit pe cruce răstignit și n-a înviat. Hristos nu-i cultul lui Mithra sau al lui Osiris (mitologia egipteană). „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Iar ei au răspuns: ”Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci.” ”Dar voi cine ziceți că sunt?” Și răspunzând Petru, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. (Matei 16,13-16. Amin, amin, amin!
„Religiosul” și „culturalul” trebuie gândite împreună. Nici teologie fără cultură, nici cultură fără teologie. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni fără pregătire teologică de specialitate și să discut cu ei ca și cum ar fi avut această pregătire, și invers. În fond, o bună parte dintre „intelectuali”, „oameni de cultură” nu vor altceva decât ca atunci când discuți cu ei ca preot, teolog, să le dai răspunsuri radicale la întrebările lor fundamentale. Vin la tine (unii) ca la „oracolul din Delphi”, iar tu ca preot cucernic și evlavios ce ești trebuie să le dovedești că ești și un bun teolog. Din păcate, la noi „cucernicia”, „evlavia”, „cuvioșia” anesteziază „teologia”... E adevărat că nici dincolo lucrurile nu stau mai bine. În fond pe mine nu mă interesează dacă un „cultural” are și o educație teologică (după atâția ani de ideologizare a creierelor), ci dacă i-a mai rămas ceva simț metafizic, o anume sensibilitate, percepție la cele nevăzute, după cum mă interesează, dacă dincolo de slujbe și predici, în preot mai pot vedea și un om informat, cultivat (istorie, filosofie, știință, artă, etc.), dincolo va să zică de litera tipicului, preotul de după moliftenic...
Păcatul, ca și virtutea, țin de experiență, de viață; „a fi” înseamnă a arde până la capăt. Păcatul și virtutea sunt uși vecine. Împătimirea însă nu e bună, nici de una, nici de alta, e bună despătimirea ca început al dezrobirii; să fii liber în fiecare din aceste experiențe; căderea provoacă ridicarea atât din experiența păcatului, cât și din experiența virtuții. În mod sigur, păcatul trăit, până la limita lui ultimă, naște virtutea ca început al căinței, căderea te învață ce înseamnă a te ridica; de partea cealaltă, virtutea dusă până la capăt e mai ispitită și mai ispititoare decât păcatul, căci mai rea este căderea din virtute în păcat, decât căderea din păcat în păcat. Când are loc această cădere? Atunci când virtutea devine virtuozitate. Nu pe cei căzuți îi mai cercetează d., ci pe cei ce vor să se ridice și mai ales pe cei ce vor urce. Dar să știi – îmi spunea un frate monah – că și pe cei ce vor încerca să urce trecând de la un păcat mai mare la altul mai mic și pe aceia îi cercetează ca nu cumva urcând treptele păcatului, lepădându-se de una, de alta, să cunoască binele. Dar celorlalți, cum le pricinuiește căderea? Ajutându-i să urce, prin virtute, cât mai sus, înțelegi? Cum? Folosindu-se chiar de nevoințele lor (asceză, post, rugăciune, etc.) pentru a le omorî trezvia, contemplația, paza gândurilor. Vezi? De aceea Mântuitorul o fericește pe Maria și o mustră pe Marta, știi, care tot trebăluia prin casă ca să facă curat, să aranjeze lucrurile, să facă ordine, etc., adică tot atâtea lucruri importante, dar neesențiale pentru mântuire și pentru un asemenea „musafir” cu totul aparte.
