Sănătatea trupului

Din nou despre ”Hrana zeilor”

Mierea de albine nu are numai calităţi nutritive, ci în urma studiilor s-a demonstrat că are şi o acţiune terapeutică eficientă ce se exercită atât asupra afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiuni sanguine şi în cele cutanate. Cu toate calităţile sale preţioase, mierea are şi contraindicaţii pentru pacienţii care suferă de diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică exocrină, obezitate, precum şi de tulburări alergice. Mierea are o putere de îndulcire mult mai mare decât zahărul şi se absoarbe mai repede în sânge, spre deosebire de zahăr. Are un indice glicemic mai mare (150) decât zahărul (90), aşa că mierea provoacă o descărcare mai mare de insulină din pancreas. Din punct de vedere energetic, mierea are mai puţine calorii faţă de zahăr: 3cal/g versus 4cal/g, dar diferenţa este compensată şi de consistenţa mierii, ea fiind mult mai densă şi mai grea decât zahărul.

Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. În vechime, originea mierii a rămas vreme îndelungată un mister, astfel că populaţiile care o consumau venerau albinele şi considerau produsul lor o hrană a zeilor, înregistrându-l în numeroase mituri şi obiceiuri. Cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. În lumea antică mierea era folosită la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilionenii şi diferite civilizații străvechi din India şi China utilizau mierea ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. În vechiul Testament găsim scris “miere” de peste 60 de ori. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni gastro-intestinale, renale, respiratorii şi pentru tratamentul plăgilor. Pliniu indica mierea în asociere cu untura de peşte la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală.

Compoziţia chimică a mierii constă în glucide, dextrine, enzime, săruri minerale, vitamine, acid folic, fermenţi, hormoni, antioxidanţi, proteine (12 aminoacizi), urme de polen. Valoarea alimentară a mierii constă în bogăţia ei în zaharuri 70-80%, din acest punct de vedere fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple (glucoză şi fructoză), care nu necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate şi arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon şi apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec, astfel că mierea este un aliment uşor de asimilat şi digerabil. Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conţinutul său ridicat în unele substanţe nezaharoase: microelemente, enzime, vitamine, care îşi exercită efectul pozitiv atât prin acţiunea de reglare a unor funcţii ale organismului, dar contribuind la conferirea calităţilor gustative specifice. Atât aspectul, cât și consistenţa, gustul și mai ales aroma sa specifică fac din miere un aliment mult apreciat. Datorită  conţinutului în uleiuri eterice, parfumul mierii este identic cu parfumul florilor din care provine.

Rădăcină noduroasă care se remarcă prin gustul ei picant şi acru, ghimbirul figurează printre remediile “de casă” cele mai larg utilizate.

Una din primele dovezi ale folosirii acestei rădăcini le avem de la yoghinii din India, care susţineau că ghimbirul întăreşte organismul, dă claritate minţii şi, spre deosebire de usturoi, nu lasă o aromă ce insultă zeii. De-a lungul timpului, după zeci de studii care l-au avut în centrul atenţiei pe bătrânul ghimbir, oamenii de ştiinţă au conchis: ghimbirul este mai mult decât un remediu tradiţional, este aproape un medicament!