Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. În vechime, originea mierii a rămas vreme îndelungată un mister, astfel că populaţiile care o consumau venerau albinele şi considerau produsul lor o hrană a zeilor, înregistrându-l în numeroase mituri şi obiceiuri. Cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. În lumea antică mierea era folosită la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilionenii şi diferite civilizații străvechi din India şi China utilizau mierea ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. În vechiul Testament găsim scris “miere” de peste 60 de ori. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni gastro-intestinale, renale, respiratorii şi pentru tratamentul plăgilor. Pliniu indica mierea în asociere cu untura de peşte la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală.
Compoziţia chimică a mierii constă în glucide, dextrine, enzime, săruri minerale, vitamine, acid folic, fermenţi, hormoni, antioxidanţi, proteine (12 aminoacizi), urme de polen. Valoarea alimentară a mierii constă în bogăţia ei în zaharuri 70-80%, din acest punct de vedere fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple (glucoză şi fructoză), care nu necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate şi arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon şi apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec, astfel că mierea este un aliment uşor de asimilat şi digerabil. Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conţinutul său ridicat în unele substanţe nezaharoase: microelemente, enzime, vitamine, care îşi exercită efectul pozitiv atât prin acţiunea de reglare a unor funcţii ale organismului, dar contribuind la conferirea calităţilor gustative specifice. Atât aspectul, cât și consistenţa, gustul și mai ales aroma sa specifică fac din miere un aliment mult apreciat. Datorită conţinutului în uleiuri eterice, parfumul mierii este identic cu parfumul florilor din care provine.
citește articolul
Rădăcină noduroasă care se remarcă prin gustul ei picant şi acru, ghimbirul figurează printre remediile “de casă” cele mai larg utilizate.
Una din primele dovezi ale folosirii acestei rădăcini le avem de la yoghinii din India, care susţineau că ghimbirul întăreşte organismul, dă claritate minţii şi, spre deosebire de usturoi, nu lasă o aromă ce insultă zeii. De-a lungul timpului, după zeci de studii care l-au avut în centrul atenţiei pe bătrânul ghimbir, oamenii de ştiinţă au conchis: ghimbirul este mai mult decât un remediu tradiţional, este aproape un medicament!
citește articolul
“Nu doar cu pâine va trăi omul!” (Matei 4, 4)
Scopul postului trupesc este progresul duhovnicesc, schimbarea interioară pentru ca fiecare să devină mai bun. Trupul are un rol extrem de important în urcuşul spiritual, ţinând cont de faptul că omul modern este în general mai zbuciumat, mai grăbit şi mai obosit.
citește articolul
”Vrei să fii sănătos? Roagă-te!”
Rugăciunea şi meditaţia regulată au fost demonstrate ca fiind factori importanţi în păstrarea sănătăţii şi longevităţii oamenilor. Există numeroase studii care arată că oamenii religioşi tind să trăiască mai mult decât cei care nu aderă la o anumită credinţă, rugăciunea ajutându-i să îşi controleze mai bine emoţiile şi comportamentul.
citește articolul
Sacroterapia este mai mult decât o terapie alternativă, bazându-se pe faptul că omul este o fiinţă religioasă, înzestrată cu suflet, căreia Dumnezeu i-a dăruit o mare putere de vindecare, dar şi pe faptul că rugăciunea este prima modalitate de implorare a ajutorului lui Dumnezeu în caz de îmbolnăvire.
Natura umană implică atât trupul cât şi spiritul, între care există o interdependenţă. Prin tratarea sufletului se poate ajunge la vindecarea corpului. Pornind de la observaţia că orice îmbolnăvire este cauzată, într-o măsură mai mică sau mai mare, de alterarea legăturii între om şi Dumnezeu. Sacroterapia îşi propune restabilirea echilibrului prin participarea Sfântului Duh. Rugăciunea şi postul, alături de milostenie şi viaţa fără prihană reprezintă metode eficiente de înlăturare a suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Milostenia şi postul sunt aripi care înalţă rugăciunea. Rugăciunea este vorbirea minţii noastre cu Dumnezeu şi trebuie rostită cu evlavie şi inimă curată. Pentru aceasta este necesară o anumită pregătire și supravegherea simţurilor noaste. Înainte de a începe rugăciunea, trebuie să izgonim din inimă orice gând pătimaş, căci inima este templu al Duhului Sfânt. Rugăciunea, utilizată singură sau în paralel cu o altă metodă terapeutică, grăbeşte substanţial vindecarea corpului. În plan fizic, rugăciunea declanşează un proces de destindere prin încetinirea ritmului cardiac şi respirator, prin scăderea presiunii arteriale, prin diminuarea necesarului de oxigen, de normalizare a glicemiei şi creşterea capacităţii de apărare a organismului. La nivel mental, aduce o senzaţie de uşurare, de bine general şi înlăturarea angoaselor.
citește articolul
