L-ai pierdut cumva pe Dumnezeu? Ai rătăcit drumul? Nu mai vezi Lumina? Nicio şansă de scăpare?
Se întâmplă uneori, dintr-un motiv sau altul, ca pe drumul sinuos al vieţii să-L pierzi pe Dumnezeu. Îl credeai aproape, plin de bunăvoinţă, gata să răspundă la cea dintâi chemare, când colo, ia-L de unde nu-i! Parcă a intrat în pământ. Ori poate s-a ascuns în cer. În acele momente cumplite totul devine inutil. Cuprins de disperarea copilului rătăcit de părintele său, strigi cu înfrigurare: „Unde eşti, Doamne? De ce m-ai părăsit?”. Alteori se întâmplă să rătăceşti drumul şi să te trezeşti străbătând cărări întortocheate şi primejdioase. Te împiedici, cazi, sângerezi. Şi-atunci te întrebi abătut: „Unde este calea?”
citește articolul
Sau despre cum privitul icoanelor face suportabilă “condiția românească a existenței”.
Am cunoscut de-a lungul anilor câțiva străini care, cuceriți de câte o femeie sau ispitiți de mirajul unor afaceri profitabile, și-au stabilit la un moment dat domiciliul în România.
citește articolul
Sfântul Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226) avea obiceiul bizar de a sta de vorba nu doar cu Dumnezeu şi cu semenii, ci si cu celelalte făpturi. Se spune că într-o dimineaţa s-a îndreptat către un copac şi i-a spus: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!. Şi în clipa aceea copacul a înflorit. Pentru cei cu privirea exersată florile vorbesc despre Dumnezeu mai convingător decât unele tratate seci de dogmatică, ba chiar decât unele predici şi cuvântări pustii şi pustiitoare. Poetului britanic Alfred Tennyson (1809-1892) îi revine meritul de a fi surprins anvergura teologică a florilor în următoarele cuvinte: Micuţă floare, dacă aş putea să înţeleg ce eşti tu cu adevărat, cu rădăcină cu tot, ar trebui să aflu ce este Dumnezeu şi ce reprezintă omul.
Poate de aceea omul şi-a ales florile ca să-l însoţească permanent în călătoria vieţii: începând din primele momente (buchetele oferite la maternitate, aleea de flori aşternută de către fericitul tată în calea mamei şi a pruncului ajunşi în sfârşit acasă, florile de la Botez), continuând cu fiecare onomastică şi aniversare, culminând cu taina Cununiei, când nu doar mirii şi naşii, ci toţi nuntaşii poartă flori la piept, şi sfârşind cu slujba de îngropare, când trupul este acoperit de flori. După cum vedeţi, viaţa nu este altceva decât un drum printre flori.
citește articolul
”Într-atât ne-am obişnuit cu răul şi cu nefirescul, cu minciuna şi cu micimea încât nu mai simţim nevoia de a protesta.”
Hotărât lucru, Sfântul Ioan Botezătorul nu ar fi făcut carieră în diplomaţie: Deci zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: “Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Luca 3, 7). Expresia vituperantă a fost preluată de Mântuitorul (Matei 12, 34 şi 23, 33) şi completată: neam viclean şi desfrânat! (Matei 12, 39, 45; 16, 4; Luca 11, 29), făţarnicilor! (de 11 ori numai în Evanghelia după Matei!), “călăuze oarbe” (Matei 15, 4), nebuni şi orbi! (Matei 23, 17, 19), câini (vezi Matei 15, 26), ucigaşi (vezi Matei 23, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur comi-tea o impardonabilă eroare de politică bisericească atunci când o acuza public pe împărăteasa Eudoxia şi pe doamnele din suita imperială că foloseau vase ignobile (oliţe, mai exact) din argint, în vreme ce sărmanii din cetate abia îşi duceau zilele. Iar dacă sfinţii mucenici ar fi etalat virtuţi diplomatice, măcar înaintea morţii, în calendarul bisericesc n-ar mai fi fost consemnaţi decât împăraţi, ierarhi şi cuvioşi.
citește articolul
”Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)
Nu fără tâlc duminica premergătoare Învierii se cheamă ... „a florilor” și nu fără sens în vinerea patimilor sărutăm icoana punerii în mormânt și trecem pe sub aceasta, lăsând pe trupul Celui răstignit câteva fire de zambile, narcise sau garoafe. La lecția despre Înviere, floarea îl surclasează net pe cel mai iscusit dintre predicatori, câtă vreme firava plantă tocmai a aplicat aievea învierea asupra sa, în vreme ce vorbitorul se străduiește de regulă să aplice Învierea asupra celorlalți, motiv pentru care, uneori, cuvintele lui - despre Înviere, nu despre altceva - sună a doagă și emană miros de hoit.
citește articolul
