Sau despre cum privitul icoanelor face suportabilă “condiția românească a existenței”.
Am cunoscut de-a lungul anilor câțiva străini care, cuceriți de câte o femeie sau ispitiți de mirajul unor afaceri profitabile, și-au stabilit la un moment dat domiciliul în România.
Sfântul Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226) avea obiceiul bizar de a sta de vorba nu doar cu Dumnezeu şi cu semenii, ci si cu celelalte făpturi. Se spune că într-o dimineaţa s-a îndreptat către un copac şi i-a spus: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!. Şi în clipa aceea copacul a înflorit. Pentru cei cu privirea exersată florile vorbesc despre Dumnezeu mai convingător decât unele tratate seci de dogmatică, ba chiar decât unele predici şi cuvântări pustii şi pustiitoare. Poetului britanic Alfred Tennyson (1809-1892) îi revine meritul de a fi surprins anvergura teologică a florilor în următoarele cuvinte: Micuţă floare, dacă aş putea să înţeleg ce eşti tu cu adevărat, cu rădăcină cu tot, ar trebui să aflu ce este Dumnezeu şi ce reprezintă omul.
Poate de aceea omul şi-a ales florile ca să-l însoţească permanent în călătoria vieţii: începând din primele momente (buchetele oferite la maternitate, aleea de flori aşternută de către fericitul tată în calea mamei şi a pruncului ajunşi în sfârşit acasă, florile de la Botez), continuând cu fiecare onomastică şi aniversare, culminând cu taina Cununiei, când nu doar mirii şi naşii, ci toţi nuntaşii poartă flori la piept, şi sfârşind cu slujba de îngropare, când trupul este acoperit de flori. După cum vedeţi, viaţa nu este altceva decât un drum printre flori.
”Într-atât ne-am obişnuit cu răul şi cu nefirescul, cu minciuna şi cu micimea încât nu mai simţim nevoia de a protesta.”
Hotărât lucru, Sfântul Ioan Botezătorul nu ar fi făcut carieră în diplomaţie: Deci zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: “Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Luca 3, 7). Expresia vituperantă a fost preluată de Mântuitorul (Matei 12, 34 şi 23, 33) şi completată: neam viclean şi desfrânat! (Matei 12, 39, 45; 16, 4; Luca 11, 29), făţarnicilor! (de 11 ori numai în Evanghelia după Matei!), “călăuze oarbe” (Matei 15, 4), nebuni şi orbi! (Matei 23, 17, 19), câini (vezi Matei 15, 26), ucigaşi (vezi Matei 23, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur comi-tea o impardonabilă eroare de politică bisericească atunci când o acuza public pe împărăteasa Eudoxia şi pe doamnele din suita imperială că foloseau vase ignobile (oliţe, mai exact) din argint, în vreme ce sărmanii din cetate abia îşi duceau zilele. Iar dacă sfinţii mucenici ar fi etalat virtuţi diplomatice, măcar înaintea morţii, în calendarul bisericesc n-ar mai fi fost consemnaţi decât împăraţi, ierarhi şi cuvioşi.
”Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)
Nu fără tâlc duminica premergătoare Învierii se cheamă ... „a florilor” și nu fără sens în vinerea patimilor sărutăm icoana punerii în mormânt și trecem pe sub aceasta, lăsând pe trupul Celui răstignit câteva fire de zambile, narcise sau garoafe. La lecția despre Înviere, floarea îl surclasează net pe cel mai iscusit dintre predicatori, câtă vreme firava plantă tocmai a aplicat aievea învierea asupra sa, în vreme ce vorbitorul se străduiește de regulă să aplice Învierea asupra celorlalți, motiv pentru care, uneori, cuvintele lui - despre Înviere, nu despre altceva - sună a doagă și emană miros de hoit.
„Mergem pe urmele Lui, prin moarte și Înviere, cu țară cu tot.”
De fiecare dată când, la Liturghie, sunt pomeniți eroii, martirii și luptătorii români, de oriunde și de oricând, mă cuprinde un soi de jenă amestecată cu tristețe și vinovăție. Cât de străine și de îndepărtate ne par idealurile pentru care cei mai viteji și cei mai buni dintre conaționali au găsit de cuviință să își dea viața! Cu toată părerea de rău și împotriva voinței, îmi vine să îi dau dreptate lui Emil Cioran care, în Îndrumar pătimaș, cu cinismul caracteristic, definea sacrificiul drept „pagubă ireparabilă”. Bieții de ei au murit cu nădejdea ca măcar copiii și nepoții lor să trăiască libertatea și fericirea de care ei nu au avut parte, însă urmașii nu sunt demni de ei, le trădează speranțele, le disprețuiesc jertfa sau pleacă încotro văd cu ochii, numai să scape dintr-o țară care devine tot mai puțin locuibilă. Gâlceava politică de fiecare zi, disputele interminabile pe seama legilor justiției, intoxicarea mediatică, dezordinea legislativă, haosul fiscal, lăcomia și răutatea gratuită se răsfrâng în toate domeniile de activitate. „De la opincă la vlădică”, nimeni nu scapă nevătămat. Consecința revoltătoare este că la fiecare trei minute un român părăsește țara, hotărât să nu se mai întoarcă decât cel mult în vacanță. Un recent raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite arată că ţara noastră este a doua în clasamentul mondial al migraţiei, după Siria, ţară lovită de un război civil. În acest ritm, România ar putea să rămână în câțiva ani fără forţă de muncă, iar în câteva decenii fără populație, dacă nu cumva între timp va fi ocupată de alții care o vor prețui la adevărata valoare și o vor administra cu inteligență și onestitate. România de azi se aseamănă unei corăbii grav avariate care plutește în derivă, fără o destinație precisă și fără nădejdea de a se salva; membrii echipajului, aflați într-o avansată stare de ebrietate, își dispută cu sălbăticie conducerea navei, iar pasagerii, îngroziți de iminența dezastrului, se aruncă unul câte unul în valuri, sperând că se vor salva pe cont propriu. Rămân la bord neputincioșii, care așteaptă cu febrilitate o minune, câțiva oameni de bună credință care luptă din răsputeri să redreseze ambarcațiunea și escrocii, cei care îi exploatează cu pasiune până în ultimul moment pe nefericiții lor tovarăși de drum.
