Conținutul alegerilor personale din acest timp va locui veșnicia personală.
Căutătorul în Dumnezeu își pune firesc întrebări legate de raportul pe care-l întreține cu timpul său, acest timp locuit de prezența lui Dumnezeu. Conținutul alegerilor sale din acest timp va locui propria lui veșnicie.
”Fără uitare nu există iertare reală și, în consecință, nici vindecare”.
Uitarea răului făcut în actul iertării este un proces dificil, pentru mulți chiar imposibil. De aceea una din marile dificultăți cu care se confruntă teologia morală ține de construirea argumentelor care evidențiază raportul intim pe care-l întreține iertarea cu uitarea răului făcut. Pentru că idealul biblic al neaducerii aminte este fără echivoc, trebuie precizat că oricine se iluzionează să creadă că iertarea este posibilă fără uitare, rămâne supus unei erori de ordin teologic cu consecințe morale deloc neglijabile. De altfel, vor exista întotdeauna justificări subiective înăuntrul tendinței de a interpreta iertarea.
Pentru a spune adevărul, Părinții Bisericii privilegiau forme de exprimare dintre cele mai diverse, deschizând pentru lumea creștină calea unui inepuizabil spațiu de reflecție. Una dintre aceste forme poartă numele de parrhesia (παρρησία), ceea ce coincide, într-un fel, cu franchețea. Prin parrhesia vorbitorul sugerează că adevărul trebuie spus așa cum este, pentru bunul mers al lucrurilor. Cuvântul s-ar putea traduce prin „libertate de cuvânt” sau „vorbire pe șleau”, cu o nuanță obligatorie: este vorba despre vorbirea sinceră, deschisă și constructivă, de mărturisirea care presupune asumarea curajului de a spune adevărul.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie!” (fragment din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Pășind peste abisul ocazionat de piedicile rațiunii, căutătorul în Dumnezeu învață constant, prin credință, că viața se revelează, printre altele, și ca dimensiune dăruită pentru a reflecta la conținutul ei. Fidel chemării de a înainta, el continuă să deceleze, prin cuvinte, ritmul stărilor sale interioare. De-a lungul acestui spațiu ascensional, întemeiat pe experiența vieții centrată pe căutarea spirituală, el continuă să-și chestioneze sinele. Drumul este structurat pe ridicări, echilibru instabil, incertitudini și, uneori, pe bucuria găsirii. Orice parte a înaintării este semnificativă.
Credința se probează aidoma aurului: doar în foc!
Orice om are obligația să rămână în fidelitate față de sine însuși, adică față de prezențanesubstanțială a lui Dumnezeu din el însuși și, dinspre această realitate, atât față de chemări interioare care transformă și cât și față de stări împlinitoare care rezidă chiar în profunzimile sale.
