„Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.“ (1 Corinteni 13:13)

Când ați spus ultima oară Te iubesc? I love you? Ich liebe dich? Ti amo? Te quiero? J'taime? S'agapau? Când ați simțit ultima dată cu adevărat că vi se pogoară cerul în suflet și totul în jur este armonie, încântare, înălțare? Că universul devine mult prea mic pentru senzația mare care vă dă târcoale? Că soarele însuși vă stăruiește în suflet? Că luna cea plină vi se ascunde-n surâs? Că râde chiar și lacul în iarnă înghețat? Când v-ați gândit ultima oară cu adevărat la Dragoste?

Cum împăcăm aceste două imperative categorice: „și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” și „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”? Dacă-i dăm lui Dumnezeu toată viața noastră nu s-ar supăra Cezarul? Lui ce-i mai dăm? Un părinte m-a lămurit spunându-mi mai în glumă, mai în serios că impozitele, taxele, etc. sunt și pentru bucatele și pentru păcatele noastre și pentru ce am agonisit și pentru ce am săvârșit cu cuvântul, cu fapta, din știință, din neștiință; unele sunt ale Cezarului, altele aparțin sufletului, lui Dumnezeu.

***