”Să nu ne plângem de îngustimea cărării. Fericirea e aproape!”
În pridvorul bisericii bolniței mănăstirii Hurezi, ctitorie a doamnei Marica Brâncoveanu, există o frescă exterioară intitulată ”Corabia ortodoxiei“. Pictura a atras atenția în mod deosebit episcopului de vrednică pomenire și cărturarului de excepție care a fost Îps. Bartolomeu Anania. Scena (foto 1) îl înfățișează pe Iisus Hristos, cu ucenicii și apostolii de-a dreapta și de-a stânga, în jurul unei mese – masa euharistică. Pe masă se află un singur obiect - chivotul în care se păstrează sfânta Euharistie. Iisus Hristos stă la cârma corabiei, iar pe malurile apei sunt înfățișați întemeietorii marilor erezii care se căznesc să provoace eșuarea corabiei. Într-un colț, un cap de balaur uriaș cu gura larg deschisă adăpostește un tron pe care stă Mahomed. Acesta întinde un arc, ochind către corabie. Părintele Anania s-a întrebat dacă săgeata ar scăpa din arc, unde ar ajunge. Presupunea că la Iisus Hristos, dar calculând traiectoria săgeții a descoperit că nu acesta era ținta, ci chivotul cu Sfânta Împărtășanie. Aceasta trebuia să dispară! Și iată cum priceperea pe care zugravul brâncovenesc a avut-o în toată teologia lui adâncă l-a ajutat pe episcop să înțeleagă că “adevărata caznă a necredincioșilor - din orice vreme - nu e Iisus Hristos cel istoric, ci Iisus Hristos cel euharistic, adică sfințenia Lui. Adevărata luptă e împotriva sfințeniei care străbate istoria!”
citește articolul
“Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea și grija față de supușii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubește pe supusul său, toate problemele se rezolvă și peste toate domnesc liniștea și ordinea.”
- Sfântul Ioan Gură de Aur – “Cuvinte de folos și povețe”
citește articolul
■ De când autoritățile închiseseră biserica, ceva se frânsese în inima lui. Nu pricepea în ruptul capului cum cel mai curat loc de pe pământ devenise peste noapte, prin lege, unul din mediile cele mai contagioase. Încerca să se împace cu ideea că absurdul nu putea fi explicat și justificat prin argumente logice.
Își formase de mult timp un soi de dependență. Venea în spațiul rugăciunii ca acasă, și niciunde nu se simțea mai bine ca acasă. Își găsise aici refugiul din calea singurătății și a amărăciunilor zilnice. În timpul săptămânii aștepta cu nerăbdare să își ia în primire locul în picioare aflat în dreapta iconostasului și apoi să își lase gândurile purtate în voie de rugăciuni și cântări. I se părea că pe durata acelor ceasuri uită de toate sau, mai bine zis, că în acele clipe trecutul demoralizator și viitorul îngrijorător se contopesc în prezentul umplut de intensitate. Cel mai mult îi plăcea să privească icoanele. Stăruind cu privirea asupra lor minute în șir, i se părea că acele chipuri sfinte împrumută expresii sugerate chiar de starea lui de spirit. Când venea trist la rugăciune parcă și icoanele deveneau mohorâte, în consonanță cu tonul sufletului său. Când intra binedispus în lăcaș, și icoanele îl priveau surâzând, într-o stranie rezonanță cu armonia dinăuntrul său. Acele chipuri deveniseră cumva complice ale propriilor trăiri.
citește articolul
