Cât de aproape îl simți pe Dumnezeu, ascultând muzică (de calitate). Efect purificator: te uiți și te vindeci ascultând. Platon spunea undeva că „muzica e cea mai înaltă formă a filosofiei”, iar E. Cioran că „toate celelalte activități sunt prea omenești în comparație cu ea. Muzica n-are nicio legătură cu ceea ce se petrece aici. Mă îndoiesc serios dacă muzica este vocația oamenilor”. Să nu-l uităm pe L. Blaga care spunea că „singurul argument în favoarea existenței lui Dumnezeu este muzica lui Bach” (o spunea ca poet, desigur). Muzica e temeiul celorlalte muze (Clio, Thalia, Eutherpe, etc.) – nouă la număr – rădăcina myo (myo) trimițând la esența mistică a acesteia. În consecință Muzica este sunetul fundamental al lumii, universului, este logos-ul sonor, prin care cosmosul a devenit imn, laudă Creatorului. Înainte ca omul să înceapă a cânta pe pământ, îngerii, lumea nevăzută, au pus acolo în cer temeiul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul de mărirea Lui!” (Isaia 6, 3). Esența Muzicii ne scapă: nu știm de ce omul se exprimă mai bine prin Muzică. De ce cântă? De ce Logos-ul se lasă din adâncimile lui revelat prin cânt? O teorie mai nouă asupra Universului vorbește în termeni metaforici despre acele „supercozi” ca niște vibrații ale energiei sonore care țâșnind din acel ton, sunet originar, imprimă lumii armonia, ritmicitatea, simetria. În structura ei, lumea este expresia muzicală a formei matematice a acesteia, o orchestră care interpretează marea simfonie sub bagheta nevăzută a Marelui Dirijor. Marii artiști nu sunt decât niște diaconi: „nu vă serviți de muzică, ci   slujiți-o!” – marele D. Lippati.