Editorial

Amenințarea războiului ne dă frisoane, molima continuă să măture destine, facturile ne lovesc în moalele capului, forțe absurde par să fi luat în stăpânire lumea și să rânjească pe seama tristeților noastre. Când firescul vieții este suspendat și demonii dihoniei,  confuziei și tristeții întunecă minți și devorează inimi, pentru a supraviețui avem nevoie de aliați redutabili. Nu mă gândesc, se înțelege, la trupele NATO sau la alți parteneri politici și militari ai statului. Dacă istoria se repetă, și întotdeauna se repetă, bătându-și joc de indolența fiecărei generații, contăm exact atât cât arată cântarul marilor interese, nici un gram în plus. Prietenia, altruismul, dragostea, rugăciunile nu își găsesc loc la masa avizilor negociatori. Din când în când ne-ar ajuta amintirea șervețelului mâzgălit în octombrie 1944 pe care cei doi parteneri de război (și de pahar), Churchill și Stalin, și-au împărțit estul Europei, hotărând, fără lacrimi și regrete, soarta a zeci de milioane de oameni.

Am în vedere adevărații prieteni, aceia care niciodată nu dezamăgesc, pe care te poți bizui în orice clipă și în orice împrejurare, credincioși aliați din prima și până în ultima zi, deși îi nedreptățim crunt prin indiferența noastră. Crescuți într-o cultură de tip entertainment, trași în banda acestui timp, captivi ai propriei suficiențe, nu îi simțim, nu îi vedem, nu îi auzim, uităm pur și simplu că se află prin preajmă nerăbdători să audă o chemare, nespus de bucuroși să sară în ajutor cu un gând bun, o mângâiere, o aripă ocrotitoare. ”Limpezi precum cristalul și fără greșeală, netulburați de  îndoială sau teamă, nici bărbat nici femeie, ei sunt frumusețe, iubire, viață și acțiuni.” (Maica Alexandra-Principesa Ileana a României, ”Sfinții Îngeri”, Anastasia, 1992, p. 33)

În confuzia generală care ne-a luat în stăpânire se vorbește puțin spre deloc despre sensul marii încercări la care suntem supuși de aproape doi ani. Inclusiv mediile (pseudo)creștine au fost acaparate de disputa interminabilă și fără speranță dintre provacciniști și antivacciniști, ca și cum simpla apartenență la o tabără sau alta vindecă suferințele, absolvă păcatele, domolește conștiințele și, în general vorbind, rezolvă toate problemele lumii.

Orbecăind pe lângă Adevăr

Am descoperit pictura alăturată în pridvorul bisericii de la schitul Prodromu, regăsind-o mai târziu, cu mici diferențe, în alte mănăstiri athonite și românești. Se numește sugestiv: ”Viața adevăratului călugăr”.

Protagonistul stă pe cruce, cu picioarele goale, mâinile întinse, ochii închiși, chipul luminat, absorbit de rugăciune. Nici piroane, nici funii nu îl fixează pe cruce, semn că și-a asumat nevoința de bunăvoie. Angajamentul pare să-i fi atras o mulțime de dușmani, căci din toate părțile este atacat violent de demoni furioși care îl împung cu lănci ascuțite, îl rănesc cu săgeți otrăvite, îi țintesc pieptul cu flinte. Din cadru nu lipsește niciun specialist al patimilor și căderilor omenești: duhul mândriei, al slavei deșarte, al mâhnirii, al iubirii de argint, al trândăviei, al îmbuibării, al curviei și alți iluștri întunecați s-au adunat ciopor ca să-i vină de hac bietului cuvios. În timp ce îl chinuie cu tot arsenalul din dotare, demonii strigă spumegând: ”Coboară-te de pe cruce! Coboară-te de pe cruce!” În tot acest timp călugărul nu îi bagă în seamă pe torționarii săi, nu se vaită de pe urma loviturilor primite, nu se înspăimântă, nici măcar nu tresare.