Într-o povestire din Pateric se vorbește despre avva Ioan Kolobos (gr. ”cel pitic”) că, odată, l-a rugat pe Dumnezeu să îi smulgă patimile, devenind fără griji. S-a dus și i-a zis unui bătrân: ”Părinte, m-am liniștit, nu trebuie să mă mai războiesc cu nici o patimă!” Bătrânul îi zice: ”Du-te degrabă și roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea războiul înapoi, ca să-ți revină zdrobirea și smerenia pe care le aveai! Sufletul nu înaintează decât războindu-se!”. S-a rugat și, după ce a primit din nou războiul, nu mai cerea să-i fie luat. Acum zicea: ”Dă-mi, Doamne, răbdare în lupte!” (Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, ediție de Cristian Bădiliță, Vremea, 2015, pp. 161-162).
De la începutul primăverii, răului i-a fost îngăduit să coboare pe pământ și să instaureze, în stilul caracteristic, frică, incertitudine, absurd, isterie, disperare și neputință. Lumea pare capturată de forțe iraționale și nimic nu prevestește o apropiată eliberare. Trepădușii iadului își fac de cap, devorând speranțe, zâmbete și îmbrățișări, stricând minți, pietrificând inimi, denaturând realitatea, înnegurând perspectiva. Oamenii caută răspunsuri și soluții, fără rezultate concrete. Depășite de gravitatea problemelor și măcinate de neîncrederea propriilor cetățeni, guvernele lumii nu pot împiedica degradarea tot mai alertă a siguranței sociale. Categorii profesionale sunt amenințate in corpore cu dispariția, numeroase firme cu falimentul și angajații lor cu sărăcia, sistemul sanitar se sufocă. Un fior rece străbate coloana vertebrală a lumii. Psalmistul se dovedește încă o dată fidel purtător de cuvânt al stării noastre de spirit: ”Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.” (Ps. 43, 21).
citește articolul
Dragii mei,
Scriu aceste rânduri cu gândul la voi, cei care în diferite împrejurări mi-ați ieșit în calea vieții. Cu fiecare am petrecut minute, ceasuri, zile sau săptămâni adunate în spațiul sacru al bisericii, la scaunul de spovedanie, în casele voastre sau în călătorii memo-rabile. De atâtea ori am împărtășit bucurii și necazuri, împreună am râs și am plâns. Vă simt îngrijorați, triști, însingurați, copleșiți de un acut sentiment al abandonului, căutând cu încordare sprijin și nădejde. Cum nu știu când ni se va îngădui să ne vedem față către față, să ne vorbim aievea și să ne îmbrățișăm strâns, vă trimit gândurile de mai jos, nădăjduind că vă vor folosi la refacerea moralului și la recuperarea bucuriei de a fi.
citește articolul
■ De când autoritățile închiseseră biserica, ceva se frânsese în inima lui. Nu pricepea în ruptul capului cum cel mai curat loc de pe pământ devenise peste noapte, prin lege, unul din mediile cele mai contagioase. Încerca să se împace cu ideea că absurdul nu putea fi explicat și justificat prin argumente logice.
Își formase de mult timp un soi de dependență. Venea în spațiul rugăciunii ca acasă, și niciunde nu se simțea mai bine ca acasă. Își găsise aici refugiul din calea singurătății și a amărăciunilor zilnice. În timpul săptămânii aștepta cu nerăbdare să își ia în primire locul în picioare aflat în dreapta iconostasului și apoi să își lase gândurile purtate în voie de rugăciuni și cântări. I se părea că pe durata acelor ceasuri uită de toate sau, mai bine zis, că în acele clipe trecutul demoralizator și viitorul îngrijorător se contopesc în prezentul umplut de intensitate. Cel mai mult îi plăcea să privească icoanele. Stăruind cu privirea asupra lor minute în șir, i se părea că acele chipuri sfinte împrumută expresii sugerate chiar de starea lui de spirit. Când venea trist la rugăciune parcă și icoanele deveneau mohorâte, în consonanță cu tonul sufletului său. Când intra binedispus în lăcaș, și icoanele îl priveau surâzând, într-o stranie rezonanță cu armonia dinăuntrul său. Acele chipuri deveniseră cumva complice ale propriilor trăiri.
citește articolul
Dragii mei,
Scriu aceste rânduri cu gândul la voi, cei care în diferite împrejurări mi-ați ieșit în calea vieții. Cu fiecare am petrecut minute, ceasuri, zile sau săptămâni adunate în spațiul sacru al bisericii, la scaunul de spovedanie, în casele voastre sau în călătorii memorabile. De atâtea ori am împărtășit bucurii și necazuri, împreună am râs și am plâns. Vă simt îngrijorați, triști, însingurați, copleșiți de un acut sentiment al abandonului, căutând cu încordare sprijin și nădejde. Cum nu știu când ni se va îngădui să ne vedem față către față, să ne vorbim aievea și să ne îmbrățișăm strâns, vă trimit gândurile de mai jos, nădăjduind că vă vor folosi la refacerea moralului și la recuperarea bucuriei de a fi.
citește articolul
”Spectatorii îngălați și recalcitranți au fost evacuați din sala de concerte pentru că nu meritau să aibă parte de excepționalul spectacol.”
În filmul american Șapte ani în Tibet (lansat în 1997 și ecranizat după cartea biografică a lui Heinrich Harrer) Brad Pitt interpretează rolul unui alpinist austriac care în împrejurări palpitante devine mentorul lui Dalai Lama în științe și cultură occidentală. La solicitarea tânărului conducător spiritual al Tibetului, H.H. inițiază construcția unui cinematograf. Spre marea sa mirare, la scurt timp constructorii încetează brusc lucrul deoarece, săpând șanțurile fundației, deranjaseră câteva râme. Spirit practic, austriacul găsește, totuși, o soluție de compromis. În scena următoare unii lucrători extrag cu grijă râmele, câțiva le transportă în pași ca de ritual, în vreme ce alții, intonând imne evlavioase, le îngroapă într-un șanț anume pregătit.
citește articolul
