Ieri am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Deși credeam că tălpile mele stau înfipte în solul cel mai stabil cu putință (Matei 7, 24-25), că mă aflu în spațiul cel mai sigur din această lume, tocmai pentru că nu aparține doar acestei lumi, în locul însuflețit de voi, cei mai frumoși oameni, acolo unde credeam că nimeni și nimic nu mă poate vătăma, totuși pământul mi-a fugit de sub picioare!
Nu mi-am imaginat vreodată că va veni ziua în care, cu mintea întreagă după socotința mea, din rațiuni de igienă și prevenție vă voi invita să vă îndepărtați puțin unii de alții, de sfântul Altar și de sfintele icoane, că voi recomanda să evitați strângerea de mână și îmbrățișarea în spațiul dedicat dragostei. De ieri nu îl mai judec pe Petru deoarece mi s-a părut că aud în surdină un cântec ca de cocoș (Matei 26, 75).
Cu toate acestea tot voi, cei izgoniți, mi-ați făcut frumoasă ziua cea mai urâtă. Dispersați în biserică sau zgribuliți în curte, ieri v-ați rugat ca niciodată până acum. Ieri au fost rostite cele mai pătrunzătoare cuvinte, au fost cântate imnurile cele mai sublime, au fost păstrate cele mai înălțătoare tăceri. Tot ieri am văzut chipuri mai frumoase ca oricând pentru că privirile fuseseră purificate de lacrimi.
”Când pământul fuge de sub picioare și nu ai de ce să te ții, e mai bine să te ții de cer” (Evgheni Vodolazkin, Brisbane). Paradoxal și minunat, pe măsură ce te prinzi tot mai strâns de cer, lumea însăși pare că se preface. Diminețile devin mai promițătoare, primăvara mai strălucitoare, bucatele de pe masă mai gustoase, îmbrățișările mai ferme, iubirile mai mari și mai cuprinzătoare, cuvintele mai vii, tăcerile mai semnificative, icoanele mai limpezi, oamenii mai frumoși.
Prindeți-vă de cer, prieteni! Va veni ziua în care pe toate le vom recupera! (Luca 14, 17). Cât de fericiți eram până în urmă cu câteva săptămâni! De fapt nu eram fericiți pentru că devenisem mult prea ocupați ca să ne dăm seama că suntem fericiți. Între timp vom reînvăța să le prețuim pe toate. Ziua în care le vom reprimi pe toate va fi cea mai frumoasă zi. O zi care nu se va sfârși niciodată.
”Numai pe cruce moare cineva cu mâinile întinse.” (Sfântul Atanasie cel Mare)
Odată ajuns în spațiul protector al bisericii, un privitor atent va remarca gestul frecvent prin care persoanele zugrăvite în icoane obișnuiesc să își exprime starea de spirit: îmbrățișarea. Aproape orice privire îndreptată spre pereții pictați dezvăluie o nouă îmbrățișare!
citește articolul
Femeia care tocmai a devenit mamă trăiește sentimente indescriptibile, coborâte parcă din altă lume. Simte întâi de toate o imensă ușurare după durerile crâncene, vecine cu agonia. Mama cunoaște deja starea de iad și starea de rai, înaintea teologilor și mai intens decât le vor cunoaște aceștia vreodată pe pământ. O pace inefabilă coboară asupra ei și asupra întregii lumi. În același timp este străbătută de uimire înfiorată în fața puiului de om ieșit din pântecele său: acea mogâldeață care îi poartă ochii și conturul buzelor, care i-a schimbat viața pentru totdeauna, pe care a purtat-o și a hrănit-o fără să o cunoască, dar pe care o cunoștea cu mult timp înainte să o vadă și să o cuprindă în brațe, pe care a simțit-o de atâtea ori fremătându-i pântecele, care a înfometat și a însetat odată cu ea, care a dormit, a râs și a plâns în același timp cu ea. Acea bucățică ruptă din sufletul și din trupul său este ea și totuși altcineva, este dependentă de ea și totuși nu îi aparține, poartă trăsăturile ei și ale iubitului său, dar are chip personal, a ieșit din pântecele ei și în același timp parcă a coborât din cer, altfel nu ar umple totul de atât farmec. Femeia care tocmai a născut trăiește o fericire care nu seamănă cu nimic pe lumea aceasta. Și nimic din această lume nu se compară cu ochii mamei care își privește pentru prima dată pruncul.
Ce va fi simțit odinioară Fecioara devenită Mamă pentru Pruncul coborât din cer este și mai greu de descris: eliberare, uimire, bucurie înfiorată la vederea puiului de Om și Dumnezeu: nu văzuse până atunci o făptură atât de delicată, nu contemplase până atunci un chip atât de strălucitor, nu auzise un gângurit atât de plăcut. Avea pielea de culoarea grâului, părul de culoarea castanei coapte, fruntea dreaptă și senină, nările și buzele fără cusur, brațe și mâini din cale afară de grațioase. Iar ochii... Mai ales ochii aveau ceva înfiorător, străluceau atât de puternic încât aproape că nu îl putea privi în față.
citește articolul
Între 1929 și 1937, Părintele Gala Galaction (alias Grigore Pișculescu,1879-1961), semna în presa vremii o cronică duminicală cu titlul ”Ziua Domnului” (articolele au fost grupate și publicate în volumul omagial omonim la Editura Institutului Biblic în anii ‘50). Cititorul contemporan va fi încântat și provocat încă de la primele rânduri ale harismaticului scriitor. Aproape că nu există articol care să nu frapeze prin actualitatea sa, indiferent de tematica abordată. Hrănindu-se din paginile Scripturii pe care el însuși a tradus-o în românește alături de preotul profesor Vasile Radu (publicată în 1939 la ”Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II”), cu entuziasm și erudiție părintele Gala Galaction ”pune degetul pe rană”, fie că aceasta s-a întins pe trupul slăbit al Bisericii, fie că a cuprins organismul societății românești. Politicienii demagogi, intelectualii suficienți, formatorii de opinie, principii Bisericii și creștinii de formă se numără printre protagoniștii textelor sale.
Vă propun câteva fragmente din aceste articole care privesc starea Bisericii în România interbelică.
citește articolul
Un aeroplan încerca să decoleze de pe un câmp denivelat și prost cosit. La scenă asistau câțiva curioși care așteptau să vadă dacă pilotul va fi în stare să desprindă aparatul de solul puțin favorabil și care pufneau în râs ori de câte ori aeroplanul întâlnea în cale câte un hop. La drept vorbind, văzând ce spasmodic se deplasa aeroplanul pe terenul accidentat, nimeni nu se aștepta să zboare. Rulând cu viteză tot mai mare, hopurile devenea tot mai amenințătoare; avionul părea că urmează să se dezmembreze, iar la un dâmb mai înalt era cât pe ce să se răstoarne. Și deodată, când nimeni nu se mai aștepta - ce fericire! -aparatul s-a desprins de pământ și și-a luat zborul; iar pentru aviator nu au mai existat nici câmp cu movilițe, nici hopuri amenințătoare, nici spectatori ditrându-se pe seama lui, ci numai cerul, cu nori imaculați care se întindeau spre el, și pământul pestriț, ca din petice, sub aripi.
De puțină vreme te-ai angajat pe un nou drum, delimitat precis de două date ale anului (1 septembrie, respectiv 31 august), între care ești chemat să urci. Cea dintâi care îți iese în întâmpinare este maica Domnului, ca o asigurare că te afli pe drumul cel bun, ca și cum ți-ar spune: ”Vino cu mine, te voi conduce la Fiul meu, vom trăi împreună aceeași experiență, vom urca împreună către cer!” Păstrând terminologia aeronautică, Maica Domnului îți este primul și cel mai priceput instructor de zbor.
citește articolul
