Femeia care tocmai a devenit mamă trăiește sentimente indescriptibile, coborâte parcă din altă lume. Simte întâi de toate o imensă ușurare după durerile crâncene, vecine cu agonia. Mama cunoaște deja starea de iad și starea de rai, înaintea teologilor și mai intens decât le vor cunoaște aceștia vreodată pe pământ. O pace inefabilă coboară asupra ei și asupra întregii lumi. În același timp este străbătută de uimire înfiorată în fața puiului de om ieșit din pântecele său: acea mogâldeață care îi poartă ochii și conturul buzelor, care i-a schimbat viața pentru totdeauna, pe care a purtat-o și a hrănit-o fără să o cunoască, dar pe care o cunoștea cu mult timp înainte să o vadă și să o cuprindă în brațe, pe care a simțit-o de atâtea ori fremătându-i pântecele, care a înfometat și a însetat odată cu ea, care a dormit, a râs și a plâns în același timp cu ea. Acea bucățică ruptă din sufletul și din trupul său este ea și totuși altcineva, este dependentă de ea și totuși nu îi aparține, poartă trăsăturile ei și ale iubitului său, dar are chip personal, a ieșit din pântecele ei și în același timp parcă a coborât din cer, altfel nu ar umple totul de atât farmec. Femeia care tocmai a născut trăiește o fericire care nu seamănă cu nimic pe lumea aceasta. Și nimic din această lume nu se compară cu ochii mamei care își privește pentru prima dată pruncul.
Ce va fi simțit odinioară Fecioara devenită Mamă pentru Pruncul coborât din cer este și mai greu de descris: eliberare, uimire, bucurie înfiorată la vederea puiului de Om și Dumnezeu: nu văzuse până atunci o făptură atât de delicată, nu contemplase până atunci un chip atât de strălucitor, nu auzise un gângurit atât de plăcut. Avea pielea de culoarea grâului, părul de culoarea castanei coapte, fruntea dreaptă și senină, nările și buzele fără cusur, brațe și mâini din cale afară de grațioase. Iar ochii... Mai ales ochii aveau ceva înfiorător, străluceau atât de puternic încât aproape că nu îl putea privi în față.
citește articolul
Între 1929 și 1937, Părintele Gala Galaction (alias Grigore Pișculescu,1879-1961), semna în presa vremii o cronică duminicală cu titlul ”Ziua Domnului” (articolele au fost grupate și publicate în volumul omagial omonim la Editura Institutului Biblic în anii ‘50). Cititorul contemporan va fi încântat și provocat încă de la primele rânduri ale harismaticului scriitor. Aproape că nu există articol care să nu frapeze prin actualitatea sa, indiferent de tematica abordată. Hrănindu-se din paginile Scripturii pe care el însuși a tradus-o în românește alături de preotul profesor Vasile Radu (publicată în 1939 la ”Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II”), cu entuziasm și erudiție părintele Gala Galaction ”pune degetul pe rană”, fie că aceasta s-a întins pe trupul slăbit al Bisericii, fie că a cuprins organismul societății românești. Politicienii demagogi, intelectualii suficienți, formatorii de opinie, principii Bisericii și creștinii de formă se numără printre protagoniștii textelor sale.
Vă propun câteva fragmente din aceste articole care privesc starea Bisericii în România interbelică.
citește articolul
Un aeroplan încerca să decoleze de pe un câmp denivelat și prost cosit. La scenă asistau câțiva curioși care așteptau să vadă dacă pilotul va fi în stare să desprindă aparatul de solul puțin favorabil și care pufneau în râs ori de câte ori aeroplanul întâlnea în cale câte un hop. La drept vorbind, văzând ce spasmodic se deplasa aeroplanul pe terenul accidentat, nimeni nu se aștepta să zboare. Rulând cu viteză tot mai mare, hopurile devenea tot mai amenințătoare; avionul părea că urmează să se dezmembreze, iar la un dâmb mai înalt era cât pe ce să se răstoarne. Și deodată, când nimeni nu se mai aștepta - ce fericire! -aparatul s-a desprins de pământ și și-a luat zborul; iar pentru aviator nu au mai existat nici câmp cu movilițe, nici hopuri amenințătoare, nici spectatori ditrându-se pe seama lui, ci numai cerul, cu nori imaculați care se întindeau spre el, și pământul pestriț, ca din petice, sub aripi.
De puțină vreme te-ai angajat pe un nou drum, delimitat precis de două date ale anului (1 septembrie, respectiv 31 august), între care ești chemat să urci. Cea dintâi care îți iese în întâmpinare este maica Domnului, ca o asigurare că te afli pe drumul cel bun, ca și cum ți-ar spune: ”Vino cu mine, te voi conduce la Fiul meu, vom trăi împreună aceeași experiență, vom urca împreună către cer!” Păstrând terminologia aeronautică, Maica Domnului îți este primul și cel mai priceput instructor de zbor.
citește articolul
”Să mergem împreună!” Încotro?
Spre deosebire de mulți suspuși în diverse instituții care vorbesc mult și prost, Papa Francisc știe în general ce spune și spune de obicei ce știe. Dincolo de efectele oratorice și de exigențele impuse de protocol, discursul rostit în Catedrala Ortodoxă din București a impresionat nu doar prin claritate și erudiție, dar mai cu seamă prin pragmatism. Iscusit în arta diplomației, având în spate o echipă de experți în teologie și comunicare, Papa Francisc a comentat în detaliu textul rugăciunii „Tatăl nostru”, dar nu a exprimat decât o singură idee, cea care dă și titlul turnelului de trei zile (31 mai - 2 iunie) efectuat în România: „Să mergem împreună!”. Altfel spus, papa Francisc s-a prezentat pe sine, nu ca urmașul direct și infailibil al Sfântului Petru, nu ca un șef de stat, ci mai degrabă ca fiul risipitor care se întoarce spășit, este întâmpinat cu emoție și bucurie de taică-său, dar respins cu răutate de frate-său mai mare (a se vedea reacția ciufută a fratelui „cuminte” în Matei, 15, 25- 30). Vă propun să (re)citiți discursul papei în această cheie. Veți fi uimiți, ca și mine, de franchețea cu care papa Francisc deplânge și sancționează aparenta suficiență a Bisericii Ortodoxe.
citește articolul
Nu am înțeles pe moment confuzia unei doamne care, spre finalul iernii, m-a întrebat dacă în acest an își poate serba onomastica. Verificând calendarul bisericesc, am devenit eu însumi confuz când nu l-am mai găsit pe Sfântul Gheorghe la locul și la timpul lui. În dimineața zilei care în mod obișnuit îl avea protagonist pe Marele Mucenic, primeam de la o altă (ne)sărbătorită următorul mesaj: „Astăzi, ca și în anii trecuți, ar fi trebuit să îmi sărbătoresc ziua numelui. Știu că nu se sărbătorește și că slujba se ține pe 29 aprilie, a doua zi de Sfântul Paște, dar aș vrea să știu dacă e păcat să mi se ureze căldurosul La mulți ani!” O altă persoană m-a întrebat dacă anul viitor sfântul său ocrotitor se va sărbători tot pe 29 aprilie (!) Cea mai tranșantă reacție a avut-o un domn indignat care mi-a aruncat în față următoarele vorbe: „Părinte, ne-au furat Sfântul!!”
Nedumerirea/nemulțumirea oamenilor pleacă de la un fapt fără precedent în calendarul Bisericii Ortodoxe Române: „Purtătorul de Biruință” nu este menționat ca atare pe 23 aprilie, dată la care în anul 303 i s-a tăiat capul la porunca și în prezența împăratului roman Dioclețian. Este adevărat că ziua Sfântului s-a nimerit în marțea din Săptămâna Patimilor, dar până în acest an ori de câte ori data de 23
citește articolul
