Editorial

Am descoperit pictura alăturată în pridvorul bisericii de la schitul Prodromu, regăsind-o mai târziu, cu mici diferențe, în alte mănăstiri athonite și românești. Se numește sugestiv: ”Viața adevăratului călugăr”.

Protagonistul stă pe cruce, cu picioarele goale, mâinile întinse, ochii închiși, chipul luminat, absorbit de rugăciune. Nici piroane, nici funii nu îl fixează pe cruce, semn că și-a asumat nevoința de bunăvoie. Angajamentul pare să-i fi atras o mulțime de dușmani, căci din toate părțile este atacat violent de demoni furioși care îl împung cu lănci ascuțite, îl rănesc cu săgeți otrăvite, îi țintesc pieptul cu flinte. Din cadru nu lipsește niciun specialist al patimilor și căderilor omenești: duhul mândriei, al slavei deșarte, al mâhnirii, al iubirii de argint, al trândăviei, al îmbuibării, al curviei și alți iluștri întunecați s-au adunat ciopor ca să-i vină de hac bietului cuvios. În timp ce îl chinuie cu tot arsenalul din dotare, demonii strigă spumegând: ”Coboară-te de pe cruce! Coboară-te de pe cruce!” În tot acest timp călugărul nu îi bagă în seamă pe torționarii săi, nu se vaită de pe urma loviturilor primite, nu se înspăimântă, nici măcar nu tresare.

Se înmulțesc și se întețesc atacurile împotriva Bisericii și a creștinilor. Un accident nefericit, un gest necugetat, un cuvânt neinspirat sunt încadrate în sfera faptelor abominabile și folosite instant ca muniție de război împotriva noastră. Defăimătorii așteaptă fremătând un pretext cât de mic pentru a-și alimenta ura, iar dacă nu se ivește, își aduc aminte sau inventează.

Paradoxal, condiția tot mai umilă de ”ciucă a bătăilor” în societate corespunde datelor Evangheliei și exigențelor  mântuirii. Istoria nu uită și nu minte: prigoana consolidează fundamentul Bisericii și întărește conștiința mărturisitorilor grație unui misterios resort susținut din interior de Hristos. Cei mai neînfricați mucenici din calendare au fost contemporani marilor persecutori. Dimpotrivă, liniștea îndelungată, pacea neclintită, confortul și privilegiile dăunează grav sănătății sufletești, moleșesc credința, adorm trezvia, înmoaie voința, sting entuziasmul mărturisitor.

Rândurile de mai jos au fost scrise în urmă cu un an, în perioada sinistră a închiderii bisericilor și a suspendării Paștilor ”până la noi ordine”. Le reproduc  mai jos ca să ne amintim ceea ce nu trebuie uitat vreodată și ca să prețuim mai mult vizita Celui ce abia așteaptă să revină în mijlocul nostru.

Altădată ne aflam cu toții în foișorul Cinei, convocați la marea întâlnire. Înaintea icoanelor Îi mărturiseam rătăcirile, necazurile, tristețile și spaimele. Știam că ori de câte ori Îl chemăm, nu întârzie să ne răspundă. Niciodată nu lipsea de la întâlnire. Poposea în mijlocul nostru și ne învăluia în emoție și  lumină. La fiecare Liturghie simțeam cum vine în mijlocul nostru, cum zăbovește în dreptul nostru, cum ne atinge inimile, cum ne șterge lacrimile. Simțeam că ne transmite putere și curaj, nădejde și pace. Coborând treptele locului de întâlnire, lumea ni se părea mai frumoasă, florile mai colorate și mai înmiresmate, chipurile oamenilor mai luminoase, cerul mai albastru pentru că între timp fuseserăm amprentați. Noi ieșeam cu El sau mai degrabă El ieșea cu noi în lume și pe toate le înfruntam împreună. Simțeam la nevoie umărul pe care să ne sprijinim frunțile obosite, mâna coborâtă protector pe creștetele noastre, brațul ferm de care să ne agățăm la vreme de înec. Când întunericul părea de nepătruns Îi întrevedeam chipul luminos, când murdăria lumii se prăvălea asupra noastră îi contemplam frumusețea, când asurziți de zgomotele lumii căutam refugiu îi auzeam vocea aproape șoptită. Când foamea și setea ne mistuiau sufletele Îl mâncam și Îl beam din potir.