Leul răcnind

Închinarea la moaşte e dispreţuită, dar scheleţii desenaţi pe spinarea copiilor noştri ne amuză!

E la modă să nu avem nici cele mai elementare noţiuni de Ortodoxie, dar să ne luăm un aer semidoct, scârbit şi suficient şi să proferăm împotriva „creştinopaţilor” „pupători de moaşte”. Icoana din clasă deranjează, pe când măştile cu draci şi vrăjitoare sunt bine venite! Închinarea la moaşte e dispreţuită, dar scheleţii desenaţi pe spinarea copiilor noştri ne amuză! Nu cunosc niciun creştin sănătos la cap care să creadă şi să-şi înveţe copilul că viaţa de dincolo înseamnă „arderea pe vecie în Iad la foc mic”, iar dintre atei, liber-cugetători şi alte specii de nefericiţi apărute în peisaj, nu cred că vorbeşte vreunul copilului despre iad şi rai.

Așteptat cu nerăbdare nouă luni, un prunc vine pe lume și viața celor din jurul lui se schimbă radical. Fără să știe ce-l așteaptă de-a lungul periplului vieții, făptura gingașă este pentru ceva timp cu totul dependentă de părinții hărăziți de Dumnezeu, care sacrifică totul pentru ca micuțul lor să devină un voinic complet echipat și pregătit să facă față oricărui obstacol. Îi țin pumnii strânși să aibă parte de cea mai frumoasă călătorie pe pământ, să-L poată descoperi pe Dumnezeu, contemplând creația Sa, pentru ca la final să intre în împărăția cerurilor. Însă cu toții pierd din vedere detaliul esențial prin care riscă să-și deturneze copilul de la direcția spre destinație și să încalce îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” – Marcu 10, 14.

S-ar putea argumenta că fiecare răspunde pentru faptele sale și mai ales pentru actul atât de personal de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Așa este, de fiecare dintre noi depinde să ne trezim din beția patimilor și să-I deschidem Mântuitorului ușa inimii noastre. Însă nu trebuie să neglijăm faptul că ori de câte ori avem ocazia să ghidăm pe cineva spre calea cea dreaptă, ar trebui să profităm din plin de această șansă: „Pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” – Matei 10, 32. Dacă atât de plăcut este gestul acesta în fața Domnului, darămite când ne îndeplinim obligația de a ne creștem pruncii în dragostea pentru Dumnezeu.  Poate mulți dintre părinți, cei moderni, care-și cresc copiii cu-n volum de-al Mariei Montessori la căpătâi, se răzvrătesc gândind că nicidecum nu stau în calea copilului lor, lăsându-i libertatea de a-și alege singur drumul. Din păcate, rezulatul este paradoxal. Nu numai că nu au ce să aleagă, ba mai mult decât atât, voit ori nu, au demolat toate indicatoarele și au blocat drumul spre lumină. Cum așa, vă întrebați? Ei bine, amănuntul despre care aminteam un pic mai sus este iubirea, care încetul cu încetul se pierde și lasă loc urgiilor.

Creştinul se retrage făcându-i loc omului nou.

Aducerea în discuţie a arhetipului prometeic este şi ea necesară deoarece romantismul conduce - prin câţiva dintre autorii săi şi în anumite cazuri - la luciferism trecând prin titanism. În luciferismul romantic, satana este un heruvim atrăgător şi întunecat, victim a Divinităţii care l-a pedepsit pentru că a dorit eliberarea. Omul răzvrătit este, la rândul lui, un titan care vrea să smulgă lui Dumnezeu fericirea pentru umanitate: între titanul uman şi Lucifer apare o asociere de interese. Titanismul romantic face din om un binefăcător pentru omenirea imperfectă şi, prin reuşita demersului, un răzbunător pentru satan...