Leul răcnind

■ România ortodoxă se află în mare cumpănă: politică și, în același timp, religioasă.

■ Până unde se poate merge cu joa­ca de-a căsătoria, de-a familia și cu ˮfanteziileˮ (a se citi ABERAȚIILE!) bi­ologice ale L.G.B.T.T.-iștilor certați cu Dumnezeu?

• Libertatea pentru care au suferit și murit mulți preoți și credincioși în închisorile comuniste a fost dobândită în 1989 cu prețul sângelui tinerilor care strigau: „Cu noi este Dumnezeu” și „Vom muri și vom fi liberi!” În mijlocul lor se afla Părintele Galeriu, care împreună cu ei rostea rugăciunea „Tatăl nostru”.
• După un sfert de veac, în urma postării online a unui articol, pe site-ul http://j.mp/18000biserici, din 1 nov. 2015, într-o emisiune Tv, oarecine striga: „Rușine! 18.000 de biserici, 425 de spitale”.
• Deși cifra nu este exactă, totuși nu e departe de realitate. Potrivit Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (http://j.mp/patriarhia), la începutul anului 2014 erau deschise cultului și funcționau 16.287 locașuri de cult ortodoxe.
• Dar nu exactitatea cifrei este importantă aici. Cifra aceasta mare, izvorâtă în urma incendiului de la Colectiv, este menită să manipuleze (http://j.mp/mobilulascuns).

O altă manipulare se poate constata și din faptul că preotul de la ISU a fost încă din noaptea incendiului la Colectiv pentru a ajuta la salvarea supraviețuitorilor și pentru a săvârși o rugăciune (http://j.mp/consiliereisu). Nu numai că nu s-a spus nimic despre aceasta, nu numai că nici o televiziune nu l-a filmat, dimpotrivă, a doua zi era adresată întrebarea „Unde sunt preoții?” și exista o atitudine ostentativă la adresa Bisericii prin pancarte pe care era scris: „Noi vrem spitale, nu catedrale”. Scopul acestor manipulări este acela de a naște în sufletele oamenilor ură și revoltă împotriva Bisericii, făcându-i pe români să creadă că toate cele 18.000 de lăcașuri de cult au fost construite în ultimii ani în detrimentul construirii unor spitale și școli.

În fond ce am vrut eu să vă transmit prin pledoaria mea? Faptul că omul de ştiinţă trebuie să fie cu conştiinţa împăcată, să fie deci convins că prin cercetarea pe care o realizează nu a săvârşit nimic împotriva legilor morale. Fiindcă una este libertatea de conştiinţă, adică dreptul fiecărui individ de a avea orice concepţie religioasă, filozofică, etc., pe care o doreşte şi alta este ca în numele ştiinţei să aducă o atingere libertăţii sau chiar vieţii altei persoane. Şi - păstrând proporţiile- aceleaşi reguli etice trebuie să le pună în practică şi autorul unei lucrări ştiinţifice privind corectitudinea numărului de cazuri din lucrarea pe care o prezintă sau – pentru comunicările orale - să-l împiedice să trimită titluri de lucrări la diverse reuniuni, simpozioane sau congrese la care apoi să nu participe, beneficiind însă atunci când îşi întocmeşte un C.V. de prezenţa numelui său în programul respectivelor reuniuni. În sfârşit, aş avea o ultimă remarcă legată de inserarea în texte prezentate drept proprii, a unor informaţii extrase din literatura medicală fără a cita provenienţa lor. Această preluare imorală a activităţii intelectuale a altui autor fără să îl citezi este tot o dovadă de ştiinţă fără conştiinţă; ea are toate atributele unui furt intelectual şi permite impostura, adică îi permite făptaşului să se bucure de drepturile care ar fi trebuit să revină de fapt doar adevăratului creator al respectivei cercetări.

Aforismul lui Rabelais se dovedeşte şi după 500 de ani extrem de actual, apărător al cuceririlor ştiinţei şi în acelaşi timp moderator al oricăror încercări de a folosi rezultatele ştiinţei în scopul distrugerii de vieţi sau de conştiinţe. Doar ştiinţa făcută în limitele pe care le impune etica şi ni le dictează conştiinţa noastră va fi cu adevărat benefică naturii şi omului, fiindcă doar aşa - a crea înseamnă a ucide moartea, după spusele lui Romain Rolland.