Leul răcnind

Așteptat cu nerăbdare nouă luni, un prunc vine pe lume și viața celor din jurul lui se schimbă radical. Fără să știe ce-l așteaptă de-a lungul periplului vieții, făptura gingașă este pentru ceva timp cu totul dependentă de părinții hărăziți de Dumnezeu, care sacrifică totul pentru ca micuțul lor să devină un voinic complet echipat și pregătit să facă față oricărui obstacol. Îi țin pumnii strânși să aibă parte de cea mai frumoasă călătorie pe pământ, să-L poată descoperi pe Dumnezeu, contemplând creația Sa, pentru ca la final să intre în împărăția cerurilor. Însă cu toții pierd din vedere detaliul esențial prin care riscă să-și deturneze copilul de la direcția spre destinație și să încalce îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” – Marcu 10, 14.

S-ar putea argumenta că fiecare răspunde pentru faptele sale și mai ales pentru actul atât de personal de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Așa este, de fiecare dintre noi depinde să ne trezim din beția patimilor și să-I deschidem Mântuitorului ușa inimii noastre. Însă nu trebuie să neglijăm faptul că ori de câte ori avem ocazia să ghidăm pe cineva spre calea cea dreaptă, ar trebui să profităm din plin de această șansă: „Pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” – Matei 10, 32. Dacă atât de plăcut este gestul acesta în fața Domnului, darămite când ne îndeplinim obligația de a ne creștem pruncii în dragostea pentru Dumnezeu.  Poate mulți dintre părinți, cei moderni, care-și cresc copiii cu-n volum de-al Mariei Montessori la căpătâi, se răzvrătesc gândind că nicidecum nu stau în calea copilului lor, lăsându-i libertatea de a-și alege singur drumul. Din păcate, rezulatul este paradoxal. Nu numai că nu au ce să aleagă, ba mai mult decât atât, voit ori nu, au demolat toate indicatoarele și au blocat drumul spre lumină. Cum așa, vă întrebați? Ei bine, amănuntul despre care aminteam un pic mai sus este iubirea, care încetul cu încetul se pierde și lasă loc urgiilor.

Creştinul se retrage făcându-i loc omului nou.

Aducerea în discuţie a arhetipului prometeic este şi ea necesară deoarece romantismul conduce - prin câţiva dintre autorii săi şi în anumite cazuri - la luciferism trecând prin titanism. În luciferismul romantic, satana este un heruvim atrăgător şi întunecat, victim a Divinităţii care l-a pedepsit pentru că a dorit eliberarea. Omul răzvrătit este, la rândul lui, un titan care vrea să smulgă lui Dumnezeu fericirea pentru umanitate: între titanul uman şi Lucifer apare o asociere de interese. Titanismul romantic face din om un binefăcător pentru omenirea imperfectă şi, prin reuşita demersului, un răzbunător pentru satan...

Ce se va întâmpla când va ajunge şi la noi valul care mătură acum Occidentul?

Cum va arăta Ortodoxia peste o generaţie-două? E o întrebare legitimă. Asupra ei s-ar cuveni să reflectăm mai ales azi, când creştinătatea răsăriteană urmăreşte, cu uimire şi stupoare, islamizarea accelerată a Occidentului, asumată ca un fapt dacă nu pozitiv, oricum implacabil, de liderii apuseni[1]. Este ca şi cum Imperiul Otoman s-ar reconstrui la vest. Nu e exasperant?