Un aeroplan încerca să decoleze de pe un câmp denivelat și prost cosit. La scenă asistau câțiva curioși care așteptau să vadă dacă pilotul va fi în stare să desprindă aparatul de solul puțin favorabil și care pufneau în râs ori de câte ori aeroplanul întâlnea în cale câte un hop. La drept vorbind, văzând ce spasmodic se deplasa aeroplanul pe terenul accidentat, nimeni nu se aștepta să zboare. Rulând cu viteză tot mai mare, hopurile devenea tot mai amenințătoare; avionul părea că urmează să se dezmembreze, iar la un dâmb mai înalt era cât pe ce să se răstoarne. Și deodată, când nimeni nu se mai aștepta - ce fericire! -aparatul s-a desprins de pământ și și-a luat zborul; iar pentru aviator nu au mai existat nici câmp cu movilițe, nici hopuri amenințătoare, nici spectatori ditrându-se pe seama lui, ci numai cerul, cu nori imaculați care se întindeau spre el, și pământul pestriț, ca din petice, sub aripi.
De puțină vreme te-ai angajat pe un nou drum, delimitat precis de două date ale anului (1 septembrie, respectiv 31 august), între care ești chemat să urci. Cea dintâi care îți iese în întâmpinare este maica Domnului, ca o asigurare că te afli pe drumul cel bun, ca și cum ți-ar spune: ”Vino cu mine, te voi conduce la Fiul meu, vom trăi împreună aceeași experiență, vom urca împreună către cer!” Păstrând terminologia aeronautică, Maica Domnului îți este primul și cel mai priceput instructor de zbor.
citește articolul
”Să mergem împreună!” Încotro?
Spre deosebire de mulți suspuși în diverse instituții care vorbesc mult și prost, Papa Francisc știe în general ce spune și spune de obicei ce știe. Dincolo de efectele oratorice și de exigențele impuse de protocol, discursul rostit în Catedrala Ortodoxă din București a impresionat nu doar prin claritate și erudiție, dar mai cu seamă prin pragmatism. Iscusit în arta diplomației, având în spate o echipă de experți în teologie și comunicare, Papa Francisc a comentat în detaliu textul rugăciunii „Tatăl nostru”, dar nu a exprimat decât o singură idee, cea care dă și titlul turnelului de trei zile (31 mai - 2 iunie) efectuat în România: „Să mergem împreună!”. Altfel spus, papa Francisc s-a prezentat pe sine, nu ca urmașul direct și infailibil al Sfântului Petru, nu ca un șef de stat, ci mai degrabă ca fiul risipitor care se întoarce spășit, este întâmpinat cu emoție și bucurie de taică-său, dar respins cu răutate de frate-său mai mare (a se vedea reacția ciufută a fratelui „cuminte” în Matei, 15, 25- 30). Vă propun să (re)citiți discursul papei în această cheie. Veți fi uimiți, ca și mine, de franchețea cu care papa Francisc deplânge și sancționează aparenta suficiență a Bisericii Ortodoxe.
citește articolul
Nu am înțeles pe moment confuzia unei doamne care, spre finalul iernii, m-a întrebat dacă în acest an își poate serba onomastica. Verificând calendarul bisericesc, am devenit eu însumi confuz când nu l-am mai găsit pe Sfântul Gheorghe la locul și la timpul lui. În dimineața zilei care în mod obișnuit îl avea protagonist pe Marele Mucenic, primeam de la o altă (ne)sărbătorită următorul mesaj: „Astăzi, ca și în anii trecuți, ar fi trebuit să îmi sărbătoresc ziua numelui. Știu că nu se sărbătorește și că slujba se ține pe 29 aprilie, a doua zi de Sfântul Paște, dar aș vrea să știu dacă e păcat să mi se ureze căldurosul La mulți ani!” O altă persoană m-a întrebat dacă anul viitor sfântul său ocrotitor se va sărbători tot pe 29 aprilie (!) Cea mai tranșantă reacție a avut-o un domn indignat care mi-a aruncat în față următoarele vorbe: „Părinte, ne-au furat Sfântul!!”
Nedumerirea/nemulțumirea oamenilor pleacă de la un fapt fără precedent în calendarul Bisericii Ortodoxe Române: „Purtătorul de Biruință” nu este menționat ca atare pe 23 aprilie, dată la care în anul 303 i s-a tăiat capul la porunca și în prezența împăratului roman Dioclețian. Este adevărat că ziua Sfântului s-a nimerit în marțea din Săptămâna Patimilor, dar până în acest an ori de câte ori data de 23
citește articolul
„Suferinţele, aşteptările, dorurile, răul şi moartea au luat sfârşit!”
Odinioară pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe. Soarele răsărea doar ca să apună. Florile înfloreau doar ca să se usuce. Primăvara venea ca să plece cât mai curând. Tot în acea vreme oamenii se năşteau doar ca să moară. Nici răsăriturile, nici florile, nici primăverile, nici naşterile nu erau în stare să alunge tristeţea universală. Dimpotrivă, o întreţineau şi o sporeau, pentru că toate frumuseţile lumii şi bucuriile vieţii purtau pecetea adâncă a degradării şi a morţii. Oamenii îşi plângeau soarta unii altora: „La ce bun toate acestea? La ce foloseşte zbaterea de fiecare clipă? Ne naştem fără voia noastră, creştem prea repede, trăim prea grăbiţi şi murim prea curând. Ce viaţă stupidă! Totul este deşertăciune şi vânare de vânt! (Ecclesiast 1, 14). Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri! (Isaia 22, 13)”. Şi moartea venea implacabil, hâdă, rece, îngrozitoare şi urât mirositoare, luând cu ea în groapă chipurile, zâmbetele, iubirile, dorurile, speranţele, visele, nostalgiile. Pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe şi nimic nu părea să schimbe această stare de lucruri.
citește articolul
„Chupette nu este singurul caz bizar din categoria animalelor de companie.”
O pisică birmaneză a intrat recent în topul milionarilor cu o sumă frumușică de vreo 250 de milioane de euro, lăsată moștenire de stăpânul ei, excentricul creator de modă Karl Lagerfeld. Chupette nu este singurul caz bizar din categoria animalelor de companie. Chiar și în mediul ortodox, recunoscut pentru restricțiile severe cu privire la pomenirea animalelor și la accesul acestora în lăcașul de cult, un câine s-a furișat hoțește în calendarul bisericesc, a rămas cuibărit acolo vreme de peste un mileniu și jumătate și nu dă semne că ar vrea să iasă.
citește articolul
