Prima Unire a tuturor româ­nilor este cea făcută de Mihai Vitea­zul la 27 aprilie 1600. Chiar dacă a fost de scurtă durată, reprezintă paradigma și idealul reîntregirii românilor de mai târziu, respectiv anii: 1859 și 1918. De aceea, atunci când vorbim de reîntregirea Româ­niei cu provinciile Basarabia, Bu­covina și Transilvania nu vorbim de unire, ci de revenirea la Patria- Mamă, cea de la 1600. Chiar dacă ea a fost omorâtă la nașterea ei, și sub nici un chip, nu putem vorbi de „alipirea Moldovei sau a Transil­vaniei la Țara Românească”, ci cel mult spus, s-au unit cele trei țări românești împreună, cum magis­tral precizează D-l Ion Aurel Pop, Președintele Academiei Române.

De la Unirea din 1600, ne aflăm în al doilea deceniu al celui de al cincilea centenar, ce-i drept, centenare incomplete, umbrite, discontinue și șchioape, din punct de vedere al teritoriului și al duratei de existență, întrucât unele provincii au fost și sunt încă sfâșiate și unele chiar înstrăinate. Însă, în același timp, ne aflăm în al doilea mileniu de existență și de unire în cuget și în simțire al Neamului Românesc. Nu putem serba, cu adevărat, un centenar al unirii, dacă uităm de cele două milenii de existență reală a românilor de pe teritoriile actuale și de pe cele anexate sau invadate ulterior.

În acest context, mă întreb retoric: de ce oare se accentuează mai mult serbarea unui centenar al unei Unirii sistemice, în dauna celor două milenii de existență a românilor și a celor aproape cinci sau chiar peste șase secole de Unire „ante litteram”, dacă luăm în calcul și pe Ștefan cel Mare și Sfânt(1), care a fost „restitutor Daciae”,

numit de occidentali și „regele Daciei”?! În mod evident, anul 1918 reprezintă doar începutul unui stat românesc, ca sistem de organizare și funcționare centra-lizată și nicidecum întemeierea lui, cum fals s-ar putea înțelege, atunci când spunem, că anul acesta „serbăm centenarul Unirii”, deoarece românii sunt pe aceste teritorii de două mii de ani și nu doar de o sută de ani.

Unirea în suflet și în credință a trasat pentru români, mai întâi hotarele cerului unei Românii mai mari, după care s-au format, la vremea potrivită, granițele cele terestre. De aceea, pentru noi, aproape două milenii, a fost mai importantă lărgirea și unificarea cerului deasupra noastră, prin săvârșirea Sfintei Liturghii într-o singură limbă frumoasă și unitară, decât unirea sistemică într-un singur stat, ceea ce a dat impresia falsă că românii s-au mișcat mai greu în istorie decât alții.

Tocmai această preocupare duhovnicească prioritară a strămoșilor noștri a făcut posibilă și Unirea sistemică de la 1918, care sper să dăinuie din neam în neam, deoarece este așezată pe Temelia - Hristos și pe jertfa de sânge a atâtor români. Se cuvine, astfel, toată recunoștința noastră față de toți luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile și în același timp, să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru această măreață realizare istorică.

Însă, paradoxal este faptul că, chiar în anul centenarului sistemic, se fac presiuni „globaliste” și eforturi disperate de regionalizare și de descentralizare, în ciuda faptului bine știut că în unire stă puterea și nu în segregare și enclavizare, cum vor unii! Sper să nu apucăm vreodată și un centenar al globalizării și al pierderii identității naționale!

Antimisul liturgic și muntele

„Coloana vertebrală” a istoriei și a spiritualității românești s-a format și s-a întărit în munte. De la Decebal și până la refugiul în munți a luptătorilor anticomuniști, muntele a fost mereu „frate” cu românul.

Antimisul (gr. αντιμηνσιον = în loc de masă) este o pânză pictată (60/50 cm), ce reprezintă punerea în mormânt a Mântuitorului. În partea de sus se află într-un „buzunar cusut” Sfinte Moaște ale martirilor și este așezat pe Sfânta Masă în Altar. Acest obiect îl găsim doar în spațiul ortodox și a fost creat ca o necesitate liturgică și pastorală din cauza invaziilor barbare, care jefuiau și incendiau țara și Bisericile.

Când se dădea alarma că vin năvălitorii și se întâmpla să fie în timpul oficierii Sfintei Liturghii, preotul strângea în acel „Antimis” elementele euha-ristice – Pâinea și Vinul – și se refugia în munți împreună cu toată obștea creștină, unde continua, pe acel Antimis, săvârșirea Sfintei Liturghii, atât de necesară unității cu cerul și pământul.

În acest fel, munții deve­neau pentru români un loc de refugiu, sanctuar de rugăciune, cetate de apărare, izor de apă și de hrană, oaze de viețuire și loc de îngropare a celor dragi, simbol al înălțării și al devenirii hristice, vajnici apărători, mar­tori vii și prieteni de încredere ai formării noastre bimilenare.

Aşa înţelegem mai bine ceea ce spun Sfinții Părinți ai Bisericii, atunci când spun că „munții simbolizează spinarea lui Dumnezeu”, pe care poartă toată lumea, pentru că toate arătările lui Dumnezeu s-au petrecut în munte: „în munte Domnul Se arată” (Facere 22, 14). În Sf. Scriptură cuvântul „munte-munți” apare de 277 de ori în comparație cu cuvântul „câmpie”, care apare doar de 33 de ori(2). Însuși Iisus Hristos acordă muntelui o atenție deosebită și o importanță divină de 8 ori mai mare decât câmpiei, din punct de vedere al prezenței și lucrării Sale, unde mergea mereu să se roage de unul singur, transformând astfel muntele într-un Sanctuar al rugăciunii și al convorbirii cu Tatăl și cu Sf. Duh. Psalmistul David spune: „ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu” (Psalmi 120, 1). „Muntele simbolizează înălțimea și frumusețea nevăzută a cerului”(3), remarcă Fericitul Augustin.

Așadar, perioada zbuciumată din istoria românilor de până la Unirea din 1600 și chiar după, ar putea fi înțeleasă cel mai sugestiv din practica folosirii  Antimisului la săvârșirea Sfintei Liturghii, în tandem cu rolul protector al munților.

„Suspinurile și bucuriile” muntelui, în decursul centenarului sistemic

Sfântul Apostol Pavel ne spune, „că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22) alături de om.

Natura se întristează și se bucură atunci când omul este obidit, respectiv mângâiat: „Săltaţi, ceruri, de bucurie şi tu, pământule, bucură-te; munţilor, chiotiţi de veselie, că Domnul a mângâiat pe poporul Său şi de cei în necaz ai Lui S-a milostivit” (Isaia 49, 13).

Din păcate, chiar în anul Centenarului se duce lupta, de către forțele oculte, de a fi jefuiți și de morală și de a ne fura și sufletul familiei naturale, prin acele ideologii de gen (LGBT) sau parentale, „specifice regimurilor totalitare globaliste sau internaționaliste, de obținere a ceea ce s-a numit mereu «omul nou», fără familie, fără identitate, fără țară”, așa cum genial răspunde Academia Română, la aceste provocări(4).

Dacă mai adăugăm și atacurile nedrepte asupra Bisericii Ortodoxe(5), din ultima vreme, avem taboul complet al celor ce ne vor binele la începutul mileniului trei și cum „se bucură” ei de Centenarul nostru.

Morala creștină și identitatea națională întăresc suveranitatea unei țări și-i dau sens și vigoare. Cine cedează la aceste valori perene se autodistruge și aliniază omenirea la fenomenul himeric al mondializării și al uniformizării nimicului, transformând astfel lumea într-o carne de tun.

Ne întristează faptul că jaful barbarilor de odinioară este continuat de jaful neamurilor civilizate din Epoca Modernă(6), afirmă D-l acad. I. A. Pop.

Astfel s-au înlocuit tributul cu redevența și concesiunea, pe care le-au „ambalat” frumos în conceptul de „econo­mie de piață” și „investiții străine” cu orice preț. Astfel, jaful economic actual, instru­mentat și protejat prin înțelegeri oculte, este mult mai mare decât jaful barbarilor din cele două milenii luate la un loc(7).

Raptul teritorial săvârșit prin Pac­tul Ribbentrop – Molotov 23 august 1939; Dictatul de la Viena din 30 august 1940; fenomenul post revoluționar al migrației române (peste 4,5 milioane de români, de neînlocuit, deoarece omul este unicat), pe lângă cele peste 21 de milioane de avor­turi, adică existența încă a unei nații sub glia strămoșească, demolarea industriei, vânzarea pământului la străini etc. repre­zintă cele mai mari drame ale românilor, din toată existența lor bimilenară. Putem serba, astfel, Centenarul Unirii fără să ne întristăm sau fără să punem în discuție și aceste catastrofe naționale din care pu­tem învăța ceva și să acționăm ca atare?

La toate acestea mai adăugăm im­punerea și asumarea legislației europe­ne fără discernământ, respectiv codurile venite gata confecționate de la Bruxel­les, în 2008, fără să se plieze pe specificul popoarelor, pe mentalitățile și spiritul acestora. Acest lucru a generat un blocaj economic și insituțional greu de surmon­tat, ceea ce a făcut ca Polonia, Ungaria, Ce­hia și România să reacționeze parlamentar pentru a le amenda, ce-i drept cu întârzie­re, și pentru a le adapta la realitățile con­

crete din țara lor. Este evident că rănile și neîmplinirile la bilanțul centenarului siste­mic sunt infinit mai numeroase decât bu­curiile din 1918.

Dezbinarea națională și europea­nă (Brexit-ul) în care ne aflăm, lipsa unui plan de țară pe termen lung, lipsa unui manual sincer și adevărat de istorie a României, tocmai în anul Centenarului, polariza­rea societății în foarte bogați și foarte săraci, lipsa unei cla­se sociale de mijloc etc. toate acestea ne provoacă neliniști și tristețe, însă nu diperare. Unii sociologi mai pesimiști, „deontologi soroșiști de servi­ciu”, merg cu analiza situației actuale a României până acolo încât trec cu vederea realizări­le importante socio-economi­ce din ultimii 28 de ani.

Trebuie avut în vede­re că cele trei țări românești, aproape un mileniu și jumăta­te, au fost cele dintâi atacate și cele din urmă eliberate de nă­vălitori. În secolul XX Româ­nia a suportat două războaie mondiale, o ideologie atee uci­gătoare, o revoluție devastatoare, o mine­riadă fratricidă; în secolul XXI o tranziție năucitoare, crize economice succesive etc. În ciuda acestor drame, faptul că avem astăzi o Țară și o limbă românească, o cultură europeană, o credință creștină, că facem parte din Uniunea Europeană și din structurile euroatlantice, reprezintă o adevărată minune, care ne umple sufletul de admirație și de speranță.

Dezavuez pe cei ce văd în Româ­nia actuală doar corupție, găști mafio­te, clanuri naționale și transnaționale oculte, numite generic de unii, cu re­semnare și cu neputință, „stat para­lel”, întrucât România are locul ei sub soare și va recupera rapid decalajele economice și sociale, create de o isto­rie nedreaptă. La trecutu-i mare, mare viitor! România are nevoie de iubire, de unitate și de slujire necondiționată. Și trebuie să-și „ia soarta în propriile mâini”.

În anul centenarului, munții Româ­niei au primit un motiv în plus de bu­curie, deoarece urmare eforturilor CE-MONT, Parlamentul României a adop­tat o nouă „Lege a Muntelui”, deosebit de importantă pentru țară și pentru viitorul cercetării montanologice din Europa.

Doamne, ai grijă de România, fă-o întreagă, demnă, unită și o binecu­vintează pentru un nou Centenar mai bun!

„La mulți ani România”!

Textul de mai sus reprezintă Conferința intitulată “Munții, apărători și martori bimile­nari ai formării poporului român”, susținută de preot dr. doc. Mihai Valică, la 30 august 2018, în cadrul Academiei Române.

1 Idem, ibidem: „Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, „Țara Românească”. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova. Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc. Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”. De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire”.

2 http://www.e-sword.net/, 22.09.2016.

3 Fericitul Augustin, Predici, Sibiu, 2010, p. 65.

4 Vezi: https://www.activenews.ro/stiri/

Academia-Romana-reactie-la-Strategia-nation­ala-de-educatie-parentala-O-incercare-asema­natoare-celor-din-regimurile-totalitare-interna­tionaliste-sau-globaliste-de-obtinere-a-ceea-ce-s-a-numit-mereu-%E2%80%9Eomul-nou-fara-familie-fara-identitate-fara-tara-151726.

5 Vezi: https://www.nzz.ch/meinung/ob-fas­chisten-oder-kommunisten-rumaeniens-ortho­doxe-kirche-war-stets-eine-dienerin-der-macht-ld.1402656; Vezi și răspunsul la aceste acuzații: http://www.rostonline.ro/2018/07/ascensiunea-si-caderea-unui-istoric/.

6 Vezi. http://www.napocanews.ro/2018/ 04/ acad-i-a-pop-tara-moldovei- si-unitatea-roma­neasca.html? utm_source=feedburner&utm_ medium=email&utm_campaign= Feed%3A+napocanews%2FhIWc+% 28Napoca­News%29.

7 Vezi pe larg: Ilie ȘERBĂNESCU, ROMÂNIA, o colonie la periferia EUROPEI, Ed. Roza Vânturilor, București, 2016, pp. 50-94.