Îi datorăm lui Vigen Guroian şi nu mai puţin editorului şi traducătoru­lui Ioan I. Ică jr. volumul „Grădina ca parabolă teologică, meditaţii despre grădi­nărit” (Deisis, Sibiu, 2011), o încântătoare declaraţie de dragoste faţă de natură. Năs­cut la New York într-o familie de imigranţi armeni, preotul, profesor şi… grădinarul Vigen Guroian reproduce o povestire a co­naţionalului său Teotig (1823-1928) din timpul genocidului la care au fost supuşi armenii în anii Primului Război Mondial. Părintele Ashod Avedian slujea într-un sat din estul Turciei. În timpul deportărilor, nu mai puţin de 4000 de bărbaţi armeni din acel sat au fost separaţi de familiile lor şi împinşi în marş forţat în pustietate. În cursa lor spre moarte, când epuizaseră proviziile de hrană, părintele i-a îndemnat pe oameni să se roage la unison: „Doamne, miluieşte!”. Apoi i-a determinat, începând cu sine, să ia pământ în palmă şi să-l în­ghită ca pe împărtăşanie. Din relatare nu reiese clar dacă, procedând astfel, preotul şi păstoriţii săi au supravieţuit. Un detaliu mai puţin important decât gestul euharis­tic al condamnaţilor.

Revenind pe meleagurile noastre, ne aflăm la puţină vreme după campania de însămânţare a grâului. În momentul în care parcurgeţi aceste rânduri, seminţele au fost deja primite în pântecele pământu­lui unde vreme de nouă luni se vor preface în spice roditoare. Nici că se putea perioa­dă mai nimerită pentru a ni se aminti păţa­nia semănătorului din Evanghelie. Şi acela şi-a dat toată silinţa, a semănat la momen­tul potrivit sămânţă de cea mai bună ca­litate, folosindu-se de toată priceperea sa. Îşi pusese toată nădejdea în cunoştinţele sale agricole şi în ogorul său. Nu şi-ar fi permis vreo neglijenţă, în joc era hrana lui şi a familiei sale. Dar rezultatul a fost mult sub aşteptări. Abia a patra parte a semin­ţelor sale a dat rod (Luca 8, 5-15).

Mama unei fetiţe care a fost diagnosticată cu o malformaţie gravă a ţinut să mărturisească minunea pe care a săvârşit-o Sfânta Parascheva în dreptul fiicei sale. „În 2008, fetiţa mea, în vârstă de 11 ani, a fost dusă cu salvarea la Neurochirurgie. Aşa am aflat cu durere diagnosticul: malformaţie arterio-venoasă pe creier ‒ neoperabilă, din naştere. Mi s-a mai spus că Alexandra nu va trăi. Starea ei se înrăutăţea rapid. Mânată de speranţă şi întărită de credinţă, am alergat la Sfânta Cuvioasă Parascheva, rugându-mă cu lacrimi să-mi salveze fiica. Simţeam că o durere adâncă s-a deschis în mine, şi îmi dădeam seama că fetiţa mea, bolnavă de moarte, nu are nici o vină. Ea suferea doar din pricina păcatelor noastre. Preotul din Catedrală a citit rugăciuni pe hăinuţele fetiţei mele bolnave, le-a stropit cu sfânta aghiazmă şi m-a sfătuit să citesc 40 de zile Acatistul şi Paraclisul Sfintei Parascheva. Aşa am făcut. Şi mare mi-a fost mirarea când, venind la spital, nu mi-am mai aflat fiica la Terapie Intensivă, conectată ca o legumă la aparate, ci venind singură în întâmpinarea mea. După câteva zile a fost externată. Acum are 14 ani, merge la şcoală şi îşi doreşte să urmeze cursurile unui liceu de muzică. Am în minte imaginea fiicei mele, care cu ani în urmă nu putea să ţină un pix în mână şi abia se ţinea pe picioare, iar acum sunt recunoscătoare Sfintei Parascheva pentru minunea vindecării. Lacrimile mele de mulţumire privind-o, nu se vor usca niciodată”. (Anişoara, laşi, mama fetiţei Alexandra-Alina) doxologia