Gândirea, în perspectiva teoriei culorilor (vezi Goethe şi nu numai). Există, pentru iniţiaţi, tipuri cromatice de gândire: roşul şi oranjul – dau gândirea entuziastă, aprinsă, înflăcărată, altfel spus gândirea mistică, tipul de gânditor înrobit ideii; galbenul – gândirea dilematică, ambiguă până la scepticism; verdele – gândire vie, imatură, dar plină de viaţă (roşu cu verde e o combinaţie cromatică de excepţie); albastru – gândirea cu orizont deschis, o introducere cromatică la alb. Aici e intelectualul, artistul, boemul; violetul (indigoul) – gândirea telurică, saturniană, închisă, grosieră, gândirea administrativ-birocratică de tip funcţionăresc. Negrul – sau gândirea opacă, grosieră, instinctul de cârtiţă inteligentă care scormone în pământul realităţii subterane, care se ascunde în propria-i peşteră. Tuturor acestor tipuri cromatice de gândire le lipseşte „albul”, adică lumina, adică acel ceva. Unii sunt prea sus, alţii prea jos. Aşa văd, aşa scriu. Negrul domină şi-l văd ca pe o degradare a luminii, sau dimpotrivă ca un paroxism cromatic al albului. Unde ne situăm? În zona gri...