Așteptat cu nerăbdare nouă luni, un prunc vine pe lume și viața celor din jurul lui se schimbă radical. Fără să știe ce-l așteaptă de-a lungul periplului vieții, făptura gingașă este pentru ceva timp cu totul dependentă de părinții hărăziți de Dumnezeu, care sacrifică totul pentru ca micuțul lor să devină un voinic complet echipat și pregătit să facă față oricărui obstacol. Îi țin pumnii strânși să aibă parte de cea mai frumoasă călătorie pe pământ, să-L poată descoperi pe Dumnezeu, contemplând creația Sa, pentru ca la final să intre în împărăția cerurilor. Însă cu toții pierd din vedere detaliul esențial prin care riscă să-și deturneze copilul de la direcția spre destinație și să încalce îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” – Marcu 10, 14.

S-ar putea argumenta că fiecare răspunde pentru faptele sale și mai ales pentru actul atât de personal de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Așa este, de fiecare dintre noi depinde să ne trezim din beția patimilor și să-I deschidem Mântuitorului ușa inimii noastre. Însă nu trebuie să neglijăm faptul că ori de câte ori avem ocazia să ghidăm pe cineva spre calea cea dreaptă, ar trebui să profităm din plin de această șansă: „Pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” – Matei 10, 32. Dacă atât de plăcut este gestul acesta în fața Domnului, darămite când ne îndeplinim obligația de a ne creștem pruncii în dragostea pentru Dumnezeu.  Poate mulți dintre părinți, cei moderni, care-și cresc copiii cu-n volum de-al Mariei Montessori la căpătâi, se răzvrătesc gândind că nicidecum nu stau în calea copilului lor, lăsându-i libertatea de a-și alege singur drumul. Din păcate, rezulatul este paradoxal. Nu numai că nu au ce să aleagă, ba mai mult decât atât, voit ori nu, au demolat toate indicatoarele și au blocat drumul spre lumină. Cum așa, vă întrebați? Ei bine, amănuntul despre care aminteam un pic mai sus este iubirea, care încetul cu încetul se pierde și lasă loc urgiilor.

De ce Mântuitorul n-a afirmat răspicat, chiar în fața lui Ponțiu Pilat că El este adevărul? În schimb a spus că El este „Împăratul”, „regele” ofensându-l pe reprezentantul Romei imperiale. (vezi, mai ales, Ioan 18,37,38: Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat I-a zis: Ce este adevărul?) Era ceasul înserării și al nopții păcatului, nu al luminii, al adevărului. Era ceasul răzbunării, al urii; fără-de-legea era îmbrăcată în haina solemnă a legalității, în roba justiției imanente… Toți știm că este nevinovat, dar am tăcut… Așadar, cum mai este posibil ca atunci, în acea atmosferă de ură și răzbunare cineva dintre noi să-și mai fi putut aminti: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan, 14,6)?... Iisus tăcea. Și noi. Dar câtă prăpastie între tăcerea Lui și a noastră…