“Dacă mori înainte de-a muri, nu vei muri când vei muri.” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul)
Ceea ce, la prima vedere poate părea un exercițiu de dicție, este de fapt un adevăr adânc cuprins în câteva cuvinte. Simplitatea ajunge mereu la inimă și nu naște dubii. Ca și în povestea în care diavolii căutau cel mai nimerit loc în care să ascundă fericirea omului. Gândeau:”Adâncul oceanului sau vârful munților n-ar descuraja omul, temerar din fire, s-o caute. Dar dacă am așeza-o taman în sufletul lui, acolo unde nu s-ar gândi niciodată s-o caute, izbânda noastră ar fi deplină”. Și se pare că așa au și făcut. Dovadă permanenta risipire în afara noastră și perpetua concentrare de-a alerga după himera fericirii.
citește articolul
Povesteau despre avva Agathon că se străduia să îndeplinească toate poruncile. Dacă urcau în corabie, el punea primul mâna pe vâslă. Când veneau la el fraţii, îndată ce se sculau de la rugăciune, el pregătea masa, căci era plin de dragoste de Dumnezeu. Când i s-a apropiat sfârşitul, a rămas trei zile cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Fraţii l-au scuturat zicându-i: „Avva Agathon, unde eşti?”. El le-a zis: „Sunt înaintea judecăţii lui Dumnezeu”. Atunci ei îl întreabă: „Şi ţie ţi-e frică părinte?”. El zice: „M-am străduit cât am putut să îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt. De unde să ştiu eu dacă faptele mele I-au fost plăcute lui Dumnezeu?”. Fraţii îi zic: „Nu eşti convins că faptele tale sunt după Dumnezeu?”. Bătrânul răspunde: „Nu îndrăznesc să cred asta până când nu-L întâlnesc, căci una este măsura lui Dumnezeu şi alta măsura oamenilor”. Când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, el le-a luat o înainte şi le-a zis: „Milostiviţi-vă şi nu mai vorbiţi acum cu mine, pentru că nu am vreme”. Şi s-a stins cu bucurie. L-au văzut plecând în felul în care cineva îşi salută prietenii cei iubiţi. Păzea toate poruncile şi obişnuia să zică: „Fără pază mare nimeni nu dobândeşte nicio virtute”.
citește articolul
”Un axis mundi ce ne poartă aievea spre Raiul primăvăratic”
citește articolul
„Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine te caut dis-de-dimineață. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu. În pământ pustiu și neumblat și fără de apă.“ Psalmul 62
Ceas după ceas, zi după zi, căutăm, poate fără să realizăm, împlinirea, fericirea atât de mult mediatizată și stimulată, dar mai ales simulată. Desigur, pentru fiecare dintre noi împlinirea are un conținut distinct, unii căutându-și jumătatea, alții căutând un job mai bun, poate un salariu mai mare și rămânem astfel într-o permanentă căutare. Iar zilele se transformă în săptămâni, săptămânile în luni, trezindu-ne prea târziu că anii trec și odată cu trecerea lor, acumulăm frustrări, nemulțumiri și umplem golul neîmplinirii cu amărăciune, chiar dacă aparent am găsit ceea ce căutam. Mi se pare izbitoare asemănarea dintre peisajul din Death Velley, California, unul dintre cel mai secetoase și fierbinți locuri din Statele Unite ale Americii, și seceta, arșița din sufletele noastre, extenuate fără să realizăm motivul. În ciuda ignoranței noastre, în urmă cu trei mii de ani, regele David înțelegea nevoia primordială a sufletului: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu.“ – Psalmul 41
citește articolul
