La noi, anul acesta, primăvara a venit devreme și a plecat târziu,  un “periplu al timpului’ însumând aproape patru luni, spre bucuria noastră și totodată un vis.Și Primăvara e belalie ca în  Ion  Barbu și răpusul ei câine Fox rămâne în amintire spre aducerea cu drag aminte și niște frumoase păsări cu pene albe și negre (niște coțofene)  își fac cuib în tuia noastră din grădină; le privesc cum împletesc nuielele cuibului meșteșugit pintre ramurile arbustului.  Se spune că păsările își fac cuib pe proprietatea unui om bun, cu suflet frumos și Dumnezeu îl ajută.

Cuprinși de ziua a opta

Omul – ființă de relație capabilă de comuniune interpersonală, „capabilă de Dumnezeu” (vezi catehismul Bisericii catolice, București, 1993, cu un cuvânt înainte al Sanctității Sale, Papa Ioan Paul al II-lea). În persoana umană „relația” devine conștiință-de-sine-pentru-altul. Inima oricărei relații inter-umane este alteritatea. Abia în „celălalt” persoana mea se regăsește ca ceva distinct și în același timp indefinibil.  Eu-l se deschide sine-lui care îl cuprinde pe „celălalt” într-o interioritate reciprocă, iar acest „sine” lărgit se lasă cuprins de un alt „Sine”, atotcuprinzător, care este Hristos, arhetipul.

Important este ca eu să fiu de față aici și acum în celălalt, să mă dăruiesc identificându-mă cu el, ascultându-l și trăindu-i experiențele de viață ca și cum ar fi propriile mele experiențe. Altfel putem fi „prezenți” unul altuia ca două obiecte, care, deși se ating, nu se simt reciproc, ca două singurătăți prezente netransmisibile în conținutul lor. „Celălalt este în noi” (Cardinalul Carlo Maria Martini) sau nicăieri. Și suntem așa de pustii, așa de absentă este prezența noastră...