Încheiam articolul precedent notând că refuzul educației sexuale și gender face parte naturaliter din protecția pe care părinții o oferă copiilor lor. Biserica nu contestă faptul că sexualitatea este corolarul vieții biologice și cea dintâi poruncă dată omului după Creație. Dar prin însăși întâietatea ei, sexualitatea se recomandă ca sacră.

Profanarea poartă în sine moartea

Prin sexualitate se face cunoscută  suflarea dătătoare de viață a Duhului; prin sexualitate, dualitatea bărbat-femeie  se afirmă ca pro-creatoare, așadar favorabilă înmulțirii vieții, aliniată la fluxul dumnezeiesc al Creației. Departe de a fi culpabilă, sexualitatea este, deci, sacră și trebuie ocrotită  ca atare, ceea ce se și întâmpla atât prin conduita morală creștină căt și prin rezultanta ei, pudoarea socială. Iar acestea două se dovedesc, odată adoptate și promovate,  pro-creative, adică înmulțesc numărul oamenilor și fortifică bagajul genetic. În concluzie, nu educație sexuală gender ar trebui să-și dorească România, dacă visează la un viitor, ci dimpotrivă, educație morală creștin ortodoxă, pentru a avea oameni sănătoși și viguroși, responsabili și procreativi.

La polul opus, profanarea sexualității poartă în sine moartea. A profana sexualitatea oamenilor este una dintre activitățile predilecte ale diavolului, încă de la începuturile omenirii, de la Cădere, asociată de unii Sfinți Părinți și cu păcatul concupiscenței. Conceptul de eliberare sexuală - în fapt o manifestare a aspirațiilor pegrei de pe toată fața pământului - reprezintă, pentru popoarele creștine, o decădere în păgânism, o întoarcere la păcătoșenia sexuală generalizată pe care o critică Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani. Reacceptarea și răspândirea din nou a acestui concept poate fi considerat unul dintre simptomele vindecării Fiarei celei lovite de moarte (Apoc. 13), dacă, precum unii Părinți o fac, identificăm Fiara cu un metaconstruct religios și istoric (politeismul antic, de pildă).