Ingrediente pentru aluatul de cozonac ( toate sunt la temperatura camerei ):
- 500 g făină pentru cozonac;
- 2 gălbenuşuri;
- 10 g drojdie uscată;
- 50 g unt topit ( când îl adăugăm în compoziţie acesta să fie la temperatura camerei, nu fierbinte! );
- 250 ml lapte cald;
- 130 g zahăr;
- 50 ml ulei;
- coaja de la o lămâie şi coaja de la o jumătate de portocală;
- un praf de sare
citește articolul
■ Pentru a nu crea impresia - cum o propagă destui defetişti, negatori şi duşmani – că noi, românii, nu am avea decât părţi negative, doresc să subliniez de la început că realitatea demonstrează că avem nenumărate calităţi deosebite și ne permitem să-l parafrazăm pe regele englez Henric al VIII-lea, care a replicat criticilor săi: Am destule calităţi pentru a-mi permite şi câteva vicii!
■ Nu de puţine ori am remarcat cum, mai ales în mass-media şi pe piaţa cărţilor, în Germania şi Ungaria se «filtrează» ceea ce scriem noi sau alţii despre ţara noastră, păstrând şi făcând cunoscute exclusiv stări, fenomene cu care nu ne mândrim. E ca şi cum știrile despre evenimentele şi fenomenele vieţii germane sau maghiare s-ar limita la tendinţa lor știută spre nazism, ura contra străinilor şi discriminarea lor.
citește articolul
”Oxigen, glicogen, somn, paza hormonilor, concepții de viață creștine” Părintele Arsenie Boca
Demersul nostru, deschis de cuvintele Părintelui Arsenie, îndrumă înțelegerea și spre trupul omenesc, despre care se cuvine să ne aducem aminte de faptul că este ”templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19).
citește articolul
„Suferinţele, aşteptările, dorurile, răul şi moartea au luat sfârşit!”
Odinioară pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe. Soarele răsărea doar ca să apună. Florile înfloreau doar ca să se usuce. Primăvara venea ca să plece cât mai curând. Tot în acea vreme oamenii se năşteau doar ca să moară. Nici răsăriturile, nici florile, nici primăverile, nici naşterile nu erau în stare să alunge tristeţea universală. Dimpotrivă, o întreţineau şi o sporeau, pentru că toate frumuseţile lumii şi bucuriile vieţii purtau pecetea adâncă a degradării şi a morţii. Oamenii îşi plângeau soarta unii altora: „La ce bun toate acestea? La ce foloseşte zbaterea de fiecare clipă? Ne naştem fără voia noastră, creştem prea repede, trăim prea grăbiţi şi murim prea curând. Ce viaţă stupidă! Totul este deşertăciune şi vânare de vânt! (Ecclesiast 1, 14). Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri! (Isaia 22, 13)”. Şi moartea venea implacabil, hâdă, rece, îngrozitoare şi urât mirositoare, luând cu ea în groapă chipurile, zâmbetele, iubirile, dorurile, speranţele, visele, nostalgiile. Pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe şi nimic nu părea să schimbe această stare de lucruri.
citește articolul