Multă lume știe că m-am dedicat în ultima perioadă unui doctorat în literatură și interculturalitate la Universitatea Humboldt din Berlin. În decurs de cinci ani, cu o bursă de la Fundația Konrad Adenauer, am lucrat cu diferite metode de investigație, am susținut referate științifice la congrese și conferințe internaționale, am absolvit un stagiu de cercetare interculturală la Madrid și am lucrat cu bucurie la teza mea de doctorat dedicată unei figuri mitologice aparte, Medeea. Toate acestea din dorința de a „diseca” mitul Medeei în laboratorul interculturalității și de a-l comenta dintr-o perspectivă nouă, ancorată în epoca în care trăim.

Mi-am încheiat cu succes cercetarea, iar lucrarea mea de doctorat a fost publicată de curând în Germania, sub formă de studiu de literatură interculturală. O deosebită bucurie a reprezentat-o și colaborarea la acest proiect cu marea artistă Geta Brătescu, ea însăși pasionată de figura mitologică a Medeei, a cărei litografie Potraits of Medea ilustrează coperta cărții.  Mă bucur să pot împărtăși acum cu cititorii Revistei Conștiința această apariție editorială care marchează un moment important în munca mea de cercetare recentă.

În greaca veche ironia (eirōneía) este o figură de stil. Prin ea locutorul ține să spună contrariul a ceea ce vrea să se audă. De aceea, semnificațiile pe care le folosește cel care știe să utilizeze arta ironiei sunt efectiv opuse sensului pe care ele le au în mod obișnuit. Constat, astfel, la mulți dintre cei care-mi spun că sunt ironici sau că utilizează ironia că sunt efectiv departe de ideea pe care o sugerează ironia. Acesta este semnul că oamenii utilizează cuvinte fără a le cunoaște semnificația reală. În schimb, au sentimentul (fals, de altfel) că știu ce fac atunci când le utilizează. Pe românește spus: „lasă-mă, nu mă învăța tu, că știu ce spun!”

Omul care se dorește ironic, crezând că face binele, nu știe ce înseamnă ironie atunci când, prin acțiunea sa, sfârșește prin a râde de celălalt. Am considerat întotdeauna zeflemeaua legată de unele persoane ca un semn de slăbiciune… al zeflemitorului. Problema devine delicată atunci când ea este greșit aplicată sub forma ironiei. În fapt, zeflemeaua nu are nimic de-a face cu autentica inteligență, în timp ce ironia da. Trebuie specificat însă, că numai în actul inteligent omul poate găsi resurse care aplică fără nici un fel de dificultate metoda ironiei. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă frontiera care desparte zeflemeaua de ironie. Pentru că oricâtă creativitate ar sta în spatele unei persoane, aceasta nu-l scutește să cadă în banalitate. Chiar dacă face jocul mulțimii care așteaptă „pâine și circ”!