„Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine te caut dis-de-dimineață. Însetat-a de Tine sufletul meu,  suspinat-a după Tine trupul meu. În pământ pustiu și neumblat și fără de apă.“ Psalmul 62

Ceas după ceas, zi după zi, căutăm, poate fără să realizăm, împlinirea, fericirea atât de mult mediatizată și stimulată, dar mai ales simulată. Desigur, pentru fiecare dintre noi împlinirea are un conținut distinct, unii căutându-și jumătatea, alții căutând un job mai bun, poate un salariu mai mare și rămânem astfel într-o permanentă căutare. Iar zilele se transformă în săptămâni, săptămânile în luni, trezindu-ne prea târziu că anii trec și odată cu trecerea lor, acumulăm frustrări, nemulțumiri și  umplem golul neîmplinirii cu amărăciune, chiar dacă  aparent am găsit ceea ce căutam. Mi se pare izbitoare asemănarea dintre peisajul din Death Velley, California, unul dintre cel mai secetoase și fierbinți locuri din Statele Unite ale Americii, și seceta, arșița din sufletele noastre, extenuate fără să realizăm motivul. În ciuda ignoranței noastre, în urmă cu trei mii de ani, regele David înțelegea nevoia primordială a sufletului: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu.“ – Psalmul 41