Odată, avva Xantihias s-a dus de la Sketis la Terenuti. Gazdele unde a tras l-au servit cu puțin vin, ca să se mai întremeze de osteneala ascezei. Auzind de venirea lui, oamenii i-au adus un îndrăcit, dar demonul a început să-l înjure pe bătrân zicând: „La acest bețiv m-ați adus?”. La început bătrânul nu voia să-l alunge, dar auzind insulta i-a zis: „Cred, în Hristos, că nu voi termina paharul acesta până nu ieși afară”. Când bătrânul a început să bea, demonul a urlat: „Mă arzi, mă arzi” și, înainte de goli paharul, a ieșit din om prin harul lui Hristos.

În ansamblu, barbaria, mitocănia și ticăloșia sunt direct proporționale cu rafinamentul civilizației omului contemporan. Extremele se atrag. O societate tehnocratică ce accentuează dimensiunea tehnică a comunicării, acel „das rechnenden Denken” („gândirea calculatoare”) care nu mai ia „în calcul” logica afectivității și sfidează sensibilitatea ca atribut fundamental al ființei umane, n-are decât să jubileze, căci omul postmodern luat din omul arhaic și tradițional este o „clonă” din punct de vedere spiritual. Așadar, epoca contemporană (scuzați cacofonia) tinde să înlocuiască „persoana” cu o clonă, originalul (originarul) cu o copie trasă la xerox! Unde vom ajunge, „în numele științei”? La nebunie! De dragul cunoașterii vom ajunge să creăm monștri, pentru că o cunoaștere fără frică de Dumnezeu riscă să repete gestul lui Lucifer, iar omul contemporan să devină victimă a unei noi căderi: în subumanitate, să ne întoarcem în grote, să urcăm iar în copaci… de frica „fiarelor”, de „dinozaurii” pe care i-am creat. Opera se răzbună pe autor, „creația” se întoarce împotriva creatorului (vezi G.Orwell – „1984”)