Aplicarea metodei apofatice asupra limbajului, relația între cele de nerostit și rostirea însăși nu au ca scop desființarea limbajului și, în consecință, a comunicării, ci dimpotrivă, trezirea lui. Numai dintr-o perspectivă apofatică limbajul, cuvintele pot fi sancționate în măsura în care acestea tind să se transforme într-o tehnică a comunicării, o emisie fonică și o sfidare a realității, a lucrurilor. Cuvintele șantajează realul, sunt un fel de „șah mat” la realitate. Altădată cuvântul însuși era o taină, întrucât era organic legat de lucruri, acum el a devenit un fel de „patinoar” al gândirii, nu știe decât să facă piruete și salturi acrobatice. Are grație, dar în această grație exterioară, în această alergare exuberantă, captivantă, „artistică” nu vezi taina, nu simți cealaltă frumusețe: a misterului. Inapetența omului contemporan pentru profunzime este vădită și în consecință și-a inventat propriile-i „adâncimi” în cotidian și banal. Divertismentul, distracția, etc. ca „sete de absolut”, în oceanul comunicării goale.

(Capete apocrife, Editura Gnosis, 2004, pag. 151)