Recunosc deschis, am o mare slăbiciune (a se înțelege dragoste, recunoștință și admirație - toate la un loc) pentru martirii temnițelor comuniste. Poate și pentru că în copilărie am cunoscut un unchi din familia mea, medicul Costache Tache, despre care mult mai târziu am aflat că fusese la Canal 18 ani. Amintirea mea păstrează chipul unui om frumos, o frumusețe aparte, incluzând și depășind cu mult frumusețea fizică. Soția sa, medic pneumolog, l-a așteptat 18 ani fără să primească în acest răstimp vreun semn. Doar nădăjduia! Medic chirurg și profesor la facultatea de Medicină din Cluj, unchiul meu salvase viața unui coleg de celulă, operându-l acolo, cu minimele și rudimentarele mijloace  pe care le avea la dispoziție. Cel operat era Dl. profesor Georgescu, pe care     l-am văzut și eu ca elevă, pe holurile liceului I.L.Caragiale, pentru puțină vreme, înainte de a se pensiona.

Acel fel de frumusețe distinsă, naturală și plină de afecțiune mi s-a întipărit în suflet ca fiind un model. Copilul din mine recunoștea curățenia sufletescă și dragostea firească cu care ne înconjura dintr-o privire, ca într-o perpetuă mângâiere și cu o bucurie permanentă de a fi printre semeni. Părea venit din altă lume…