Femeia care tocmai a devenit mamă trăiește sentimente indescriptibile, coborâte parcă din altă lume. Simte întâi de toate o imensă ușurare după du­rerile crâncene, vecine cu agonia. Mama cunoaște deja starea de iad și starea de rai, înaintea teologilor și mai intens de­cât le vor cunoaște aceștia vreodată pe pământ. O pace inefabilă coboară asupra ei și asupra întregii lumi. În același timp este străbătută de uimire înfiorată în fața puiului de om ieșit din pântecele său: acea mogâldeață care îi poartă ochii și conturul buzelor, care i-a schimbat viața pentru totdeauna, pe care a purtat-o și a hrănit-o fără să o cunoască, dar pe care o cunoștea cu mult timp înainte să o vadă și să o cuprindă în brațe, pe care a simțit-o de atâtea ori fremătându-i pântecele, care a înfometat și a însetat odată cu ea, care a dormit, a râs și a plâns în același timp cu ea. Acea bucățică ruptă din sufletul și din trupul său este ea și totuși altcineva, este dependentă de ea și totuși nu îi aparține, poartă trăsăturile ei și ale iubitului său, dar are chip personal, a ieșit din pântece­le ei și în același timp parcă a coborât din cer, altfel nu ar umple totul de atât farmec. Femeia care tocmai a născut trăiește o fe­ricire care nu seamănă cu nimic pe lumea aceasta. Și nimic din această lume nu se compară cu ochii mamei care își privește pentru prima dată pruncul.

Ce va fi simțit odinioară Fecioara devenită Mamă pentru Pruncul coborât din cer este și mai greu de descris: elibe­rare, uimire, bucurie înfiorată la vederea puiului de Om și Dumnezeu: nu văzuse până atunci o făptură atât de delicată, nu contemplase până atunci un chip atât de strălucitor, nu auzise un gângurit atât de plăcut. Avea pielea de culoarea grâului, părul de culoarea castanei coapte, frun­tea dreaptă și senină, nările și buzele fără cusur, brațe și mâini din cale afară de grațioase. Iar ochii... Mai ales ochii aveau ceva înfiorător, străluceau atât de puternic încât aproape că nu îl putea privi în față.